Nepriceperea și recordurile triste

Andrei Marga participa la sedinta Delegatiei Permaneta a PNL, in Bucuresti, sambata, 5 februarie 2011. INTACT IMAGES/Jurnalul National/Dan Marinescu

Dacă privim atent ceea ce se petrece în jur, dincolo de jubilații cam facile – cine ne-a mai vizitat, cine ne-a mai invitat, ce excursie s-a mai făcut, ce vorbe s-au mai spus – în România se înregistrează în ultimii ani recorduri. De toate felurile. Este acum cel mai mare PIB. Agricultura a intrat în cursa competitivității externe. Fondurile europene s-au accesat pe scară mai mare. Veniturile salariale, la unele categorii, sunt substanțiale. Oamenii fac mai multe – mai ales case și călătorii. După funesta politică a austerității, a abuzului și a devalizării, trecerea apăsată a economiei în 2018 pe motorul consum intern, normalizarea justiției și o nouă gestiune a resurselor dau rezultate. Se înregistrează, însă, de câțiva ani, numeroase recorduri negative. Să le privim lucid. În 2016, la Rio de Janeiro, România a ajuns la cea mai slabă prezență la Jocurile Olimpice din istoria relevantă. Sportul de performanță are dificultăți, ca urmare a slăbirii din școli și universități, a unei comercializări nechibzuite, dar mai ales a pierderii contactului cu ceea ce se face astăzi în materie de pregătire. Dovadă că în multe sporturi, de pildă handbalul, în care țara noastră avea supremația mondială, se aduc tot mai mult antrenori din alte locuri. Pare că s-a pierdut pe scară mare trenul pregătirii pentru marea performanță. Numai că nu doar sportul este lovit. Dacă ar fi „olimpiade” și în alte sectoare, multe ar atesta același fapt – pierderea de poziții în ierarhie în acești ani. Bunăoară, generarea de patente, prezența produselor proprii pe piețe, inovația culturală! O nepricepere, dacă nu chiar incultură, se simte în tot mai multe domenii și instituții, iar rezultatele sunt în consecință. În 2018, România este pe ultimul loc în Europa la consumul de carte și la lectură pe locuitor. Record trist, dar explicabil dacă luăm în seamă veniturile încă precare ale multor familii, disprețul răspândit pentru cel pregătit, absența dezbaterii, lichidarea bibliotecilor publice, înlocuirea cunoașterii cu știrea. Nu este adevărat că televiziunea și internetul descurajează cititul cărților. În alte țări se citește avan tocmai în condițiile expansiunii electronice. Un alt record negativ consemnat în 2018 se referă la interceptarea de convorbiri private. Conform mandatelor emise, la această operațiune ilegală România actuală este campioană. Se ascultă mai multe persoane decât în SUA sau alte țări care luptă nemijlocit cu terorismul, cu comerțul cu droguri și arme. Aici sunt mai multe servicii secrete decât în alte țări și mai mulți angajați. Ca nicăieri, ele înființează partide, impun prim miniștri, conduc instituții, selectează “elita”. Un record nefericit rezidă în protocoalele secrete de “cooperare” judecători, procurori, serviciile secrete, semnate și în 2016. Curtea Constituțională le-a declarat, firește, neconstituționale. În nici o democrație din Europa de după 1990 nu i-a venit cuiva o asemenea năzbâtie cu adevărat criminală – să calci în picioare justiția subordonând-o serviciilor secrete. Nici într-o țară nu afli vârfuri care se ocupă să acopere aceste încălcări fără egal ale statului de drept. S-a încurajat pe față în ultimii ani în România un curent al inșilor care șantajează în țară, pentru a fi numiți în funcții, și în afară, pentru a se pune bine cu cineva. În 2018, destui au forțat mâna, sub amenințarea că trec în tabăra rivală, pentru a intra în guvern sau pentru a păstra funcții de vârf. În Parlamentul European se face tapaj inventându-se “apărarea” a ceea ce nici o forță politică din România actuală nu contestă – “statul de drept”. România este brăzdată de neînțelegeri, dar orice cetățean cu scaun la cap dorește “stat de drept”, nu stat de abuzuri, hoții, golănii, vorbe goale. Incultura este atât de mare la cei care fac caz în ultimii ani de “statul de drept”, încât nu observă că și Mussolini sau alți dictatori aveau “stat de drept”. Sau că miza pentru România este nu doar “statul de drept”, ci “statul de drept democratic”, la care obligă , de altfel, Constituția actuală! Cei care compun curentul iau în deșert “statul de drept”, “Europa”, “atlantismul”, dar este de întrebat dacă știu despre ce este vorba. Dacă ar pricepe aceste noțiuni și le-ar aplica lor înșiși, s-ar demola repede. Tocmai aceia sunt în afara dreptului și valorilor europene! În fața unui atare curent până și oameni care nu au vreo simpatie aparte pentru România spun la București: “nu exportați problemele voastre interne în Uniunea Europeană”. Record negativ este mărimea corupției. Place sau nu, este acum cea mai mare din istorie – corupția mare, mijlocie și mică. Spiru Haret era oripilat cum se fac concursurile și selecțiile pentru răspunderi publice în România. Ce ar spune dacă ar vedea cum se fac ele astăzi, chipurile, “conform legii”? Mult clamata “luptă cu corupția” din România a eșuat demult datorită aceleiași nepriceperi a decidenților. Dacă s-ar face un inventar onest, nu se va putea găsi instituție necontaminată – de intervenții ale serviciilor, favorizări, nepotism. Dizgrațios este în acest moment spectacolul declarațiilor celor nemulțumiți că nu-și găsesc soțiile, nepoatele, fiii sau acoliții pe locuri eligibile pentru apropiatele alegeri în Parlamentul european! Nu este oare și actuala confuzie a valorilor din societate la un nivel record? Nu este societatea străbătută de minciună, de indiferență și de neputință, încât neîncrederea, înăuntru și afară, este mai mare? Este foarte bine că se omagiază Constantin Brâncuși sau Mihai Eminescu sau alții. Dar au dat cei care omagiază măcar o solidă monografie a acestora? Căci de inovație și creație nu cutezăm să vorbim! Sunt cei care omagiază în stare de atitudinea, inclusiv civică și intelectuală, a celor omagiați? Nu cumva s-a ajuns la festivisme cerute de calendar, dar fără prestația proprie pe măsura celor sărbătoriți? Recordul ce spune cam totul este consemnat din 2017 încoace: România are cea mai mare emigrație dintre țări în condiții de pace. Ameliorările salariale din 2018 o încetinesc, dar emigrarea continuă pe fondul multor cauze. Inclusiv ca urmare a evidentului amatorism al decidenților și a distrugerii meritocrației, atâta câtă era. Mai este la nivel record în 2019 aspirația totalitară. Caz uimitor de degradare, „liberalii” luptă în România din 2015 nu pentru libertățile oamenilor, ci pentru a pune cătușe celor de altă părere. Din dictonul clasic al democratului “nu sunt de acord cu tine, dar nu voi conteni să lupt pentru ca tu să fii liber ca și mine și să te poți exprima” nu a rămas nimic. Aici, în 2018, s-a făcut „istorica” declarație “statul îl reprezint eu!”. Nu a mai contat că o asemenea declarație este împotriva Constituției. Aceasta poate avea hibe, dar în nici un caz nu dă vreunei persoane, oricine ar fi, dreptul să spună așa ceva. Cu aceste recorduri negative România are a se confrunta. Ele au rădăcina ultimă nu în politică, cum se crede, căci politică este și în alte țări, fără să se ajungă atât de jos. Spus simplu, aceste recorduri negative sunt efect al nepriceperii, al nepregătirii și inculturii decidenților. De aici vin, în fond, decizii greșite, golănii oficiale și abuzuri ce se văd cu ochiul liber și, până la urmă, mediocritatea unor performanțe. Îmi amintesc acum două ieșiri din situații istorice de dificultate neobișnuită, din care este mereu de învățat. Am în vedere refacerea Germaniei, după 1945. Atunci au contat multe, de pildă, reforma monetară, planul Marshall. Dar au contact cel mai mult pregătirea înaltă a forței de muncă germane și priceperea decidenților (Werner Abelshauser, Wirtschaftsgeschichte der Bundesrepublik Deutschland 1945-1980, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1983). Am în vedere, apoi, ascensiunea Israelului, după restabilirea ca stat din 1948, de la o populație de agricultori, la statura de forță științifico-tehnică de prim plan a lumii. Urcarea s-a făcut cu pregătire solidă și cultivând inovația (Dan Senor, Saul Singer, Start-Up Nation. The Story of Israel’s Economic Miracle, Twelve, New York, 2011). Evident că în ambele situații premise au fost prețuirea priceperii, pregătirii și culturii, o democrație meritocratică și un stat de drept democratic. Până să aibă aceste premise, în România de azi este de pus întrebarea: chiar nu răspunde nimeni de recordurile triste? Sau netragerea la răspundere este alt record negativ? Nu ar fi cazul să se chestioneze priceperea și pregătirea decidenților, după ce se distinge între fușereală și pregătire propriu-zisă, între suporturi oculte și valoare atestată de realizări? Când în Franța lui Sarkozy un eminent sociolog a atras atenția asupra rutei universitare mediocre a celor care au ajuns să conducă, s-a zâmbit. Astăzi, faptele ce ies la iveală se dovedesc a fi mult mai grave decât s-a închipuit. De aceea, avertismentul lui Stendhal și Thomas Mann, privind nefericirile ce se abat asupra societăților când cei mai nepricepuți ajung să decidă, rămâne actual și ar trebui să pună pe gânduri. În cazul României ultimilor ani, întrebarea se suplimentează: oare această țară nu poate fi condusă decât cu Securitatea și selecțiile ei? Atât de indecent, încât și la treizeci de ani de la cotitura salutară din 1989?

PRINT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *