Unde-i elita intelectuală?

Andrei Marga participa la sedinta Delegatiei Permaneta a PNL, in Bucuresti, sambata, 5 februarie 2011. INTACT IMAGES/Jurnalul National/Dan Marinescu

Unde-i elita intelectuală, se întreabă mulți concetățeni. Nu poți spune că lucrurile merg bine în țară cât timp producția agregată n-a atins nivelul din 1989, când capacitatea de a concura în competițiile epocii este mică, când are loc cea mai mare emigrație dintr-o țară în timp de pace și când nedreptățile ating vieți.

În diferite țări, elita intelectuală a jucat un rol major. Nu se poate imagina refacerea postbelică a Germaniei fără acțiunea exemplară a intelectualilor ei. Nu ai cum explica urcarea vertiginoasă a Israelului decât considerând modul în care această țară cultivă mințile inovative. Nu se poate imagina refacerea Poloniei din ultimele decenii. Nu se explică emergența Chinei ca supraputere. Una dintre propulsiile care fac din SUA supraputerea hegemonică a lumii este asigurată de universitățile lor de vârf.

Intelectuali nu sunt doar cei care spun că stau în bibliotecă sau se ocupă de arte, cum se mai crede. Toți cei care revendică titlul ar fi trebuit să fi zăbovit destul prin bibliotecă. Dar ei pot fi, între timp, în tehnologii, în economie, în politică, în administrație, în cultură, în biserici, în apărare, liberi întreprinzători, oameni profesionalizați de pe întreaga suprafață a societății.

În urmă cu un an, doctoranda Miruna Fântânescu (SNSPA) mi-a pus, în cadrul unei anchete, întrebarea: ce este elita intelectuală și unde se află? Reiau pe scurt răspunsul meu.

Consider, așadar, „elită intelectuală” mănunchiul de personalități dintr-o comunitate care au pregătire sistematică și cert competitivă cel puțin într-un domeniu, care dispun de capacitatea și pregătirea de a-și asuma probleme ale vieții comunității în interes public, care întrețin argumentativ dezbaterea profesională și au ceva viabil de oferit celor care așteaptă vocea cunoscătorului și care se angajează cu soluții în dezbaterea publică, fie ea și inconfortabilă. Există oriunde intelectuali, dar, la propriu, nu este vorba de „elită intelectuală” dacă pregătirea nu este în regulă, dacă asumarea de probleme ale comunității nu este în interes public, dacă nu se oferă rezolvări proprii și dacă nu se participă la dezbaterea argumentativă pe chestiuni ale vieții.

Orice discuție despre „elita intelectuală” întâlnește alternativa: să delimităm elita printre cei care se află în față în comunitatea respectivă, ca diverși manageri, șefi sau lideri, sau să o delimităm luându-i în seamă  doar pe aceia care sunt competitivi dincolo de acea comunitate? În condițiile globalizării activităților, a doua soluție se impune de la sine. Elită „provincială” există, desigur, dar este o contradicție în termeni.

Există, însă, acum, în România, o elită intelectuală propriu-zisă? Mulți derivă realitatea din cuvinte: ar fi elită căci vorbim adesea de așa ceva. Este nevoie, totuși, de precauție pentru a nu intra și cu „elita intelectuală” sub bănuiala lui Titu Maiorescu, cum că ar fi vorba de simple forme fără fond.

Plec, însă, de la altceva. Observ că multe concepte sunt operaționalizate cu prea mari aproximări în discuția publică. Bunăoară, se consideră „elită intelectuală” ansamblul celor cu calificări formale – care au, deci, licență, master, eventual doctorat, sau funcționează în poziții de universitar, cercetător, magistrat, director, diplomat etc. La noi replica este la îndemână: tot mai mulți dintre aceștia au o pregătire precară și au promovat pe căi și cu mijloace discutabile, iar diplomele și funcția nu mai sunt indicii ale valorii.

Este destul să se vadă ce a ieșit dintr-o asemenea „elită”. Poate fi veritabil universitarul când în domeniul său se prelungește înapoierea, sau măcar necompetitivitatea,  și el n-a mișcat un deget? Se mai crede că justiția este bună și deciziile ei nu ar trebui discutate. Numai că întrebarea „câte nedreptăți se săvârșesc la noi cu mijloacele <justiției>?” nu poate fi reprimată. Nu poate fi oprită nici întrebarea: de ce doar în România s-au semnat protocoale secrete ale justiției și serviciilor secrete? Unde este justiția eliberată de injustiție? Se spune adesea că  diplomația este la înălțime. Dacă luăm în seamă nu doar  pragurile istorice (intrarea în Uniunea Europeană, în NATO), care sunt ale epocii și sunt legate de politici ale unor supraputeri, rămâne o realizare modestă a diplomației. În afară de devalizări de active industriale, prestigiu diminuat și profil șters, ce se resimt tot mai dramatic!

Este limpede că nu dă rezultate sistemul actual, în care selecția pentru „elită” se face pe scară mare după relații cu serviciile secrete, nepotism, coterie, corupție. Duce în impas sistemul în care valoarea oamenilor se stabilește – cum ar spune Virgil I. Bărbat – după funcție, nu invers!

Nici o țară europeană nu are acest sistem, care blochează de fapt modernizarea. Când nu este meritocrație, este greu de vorbit de „elită intelectuală”.

Este răspândită, totodată, echivalarea „elitei intelectuale” cu ansamblul celor care au dobândit notorietate, prin funcții publice, mai nou ca urmare a mediatizării. Ori, odată cu reducerea meritocrației în societatea românească și confuzia de valori organizată din ultimii ani, ajung în funcții publice mulți pseudo calificați, aparent intelectuali. Se poate observa că unii dintre cei prizați, cu sau fără funcții, care par spontani și stăpâni pe subiecte, nu au o cuprindere a situației și înțelegerea ei și nu au soluții la dificultățile din societate, în afara alinierii la opinii curente. Unii au bătut apa în piuă „să nu comentăm hotărârile justiției”, pentru a trebui să constate că este vorba de o justiție străină de valoarea dreptății. Apoi, „să nu criticăm autoritățile europene”, pentru a constata că alegerile au măturat pe bună dreptate vechea și inadecvata comisie, care a dus în impas Uniunea Europeană. Conformismul este răspândit, dar acest fapt nu-l face mai puțin reprobabil.

La noi, s-a creat, de asemenea, impresia că unii intelectuali care stau deoparte, dar discută depreciativ despre „politicieni” ar avea o optică privilegiată asupra evenimentelor și ar forma „elita intelectuală” veritabilă. Ei nu numai că ar fi „apartinici”, dar, în virtutea unei confuzii aflate în circulație, ar fi și „apolitici”. Apolitismul trece fals la noi ca semn de distincție.

Numai că, și în acest caz,  obiecțiile sunt la îndemână. Unii stau de o parte, dar de aici nu rezultă că au ceva important de oferit. De „apolitici” mediocri este plin. Politicienii sunt cum sunt, dar este iluzoriu să se creadă că cei care îi dezavuează sunt altfel.

Probele că cei care pretind abstinența,  „neutralitatea”, nu oferă ceva salutar sunt numeroase. De pildă, promisiunea „operelor la sertar” s-a infirmat. Nu s-au descoperit asemenea opere după 1989.  Și acum sunt mai mult promisiuni.

Ca să fim realiști, România a trebuit să intre în reforme economice, după 1989, fără să aibă sprijinul unor analize indigene făcute serios. Cei mai etalați specialiști în științe și tehnologii nu au scos  un cuvânt, după 1989, pentru a arăta ce este de făcut cu industria, chiar dacă industriile din domeniul lor (agricultura, chimia, de pildă) se prăbușeau. În absența unor proiecte viabile ale juriștilor, reforma justiției a intrat după 1989 pe mâna unora cu pregătire îndoielnică, iar astăzi trebuie făcute corecturi din greu. Acum, cei care fac cercetare științifică publică tot mai multe articole ISI, dar țara importă patente pe scară fără precedent. Criza elaborării de monografii lămuritoare și de ediții de autori, ca și criza de traduceri din scrieri reprezentative, este mai adâncă în România decât altădată. Nu se întrevede capacitatea de a scrie istoria contemporană a țării, iar când se încearcă, eșecul este după ușă, căci nu se stă în arhive, iar pregătirea istoricului este cam verbală.

Din nefericire, toate acestea, ca și multe altele, sunt fapte. O minte responsabilă nu le poate eluda.

Pe de altă parte, „elita intelectuală” este legată de anumite valori civice și morale. Când aceste valori și-au făcut simțită prezența, au fost vii dedicarea, integritatea și onoarea intelectualilor. Acum, tocmai caracterul, ca să-l reiau pe Tudor Arghezi, joacă feste. Menționez aici doar patru aspecte.

Un prim aspect este revendicarea de realizări care sunt meritul altora. Mulți dintre cei ajunși în funcții își însușesc realizările rivalilor, fără să roșească, chiar în vreme ce îi atacă.

Un alt aspect al lacunelor de caracter este practica minciunii, profitând de faptul că, odată cu trecerea timpului, oamenii nu mai consultă arhivele și uită. Un exemplu a fost suspendarea președintelui în 2012. Aceasta era legală, legitimă, întemeiată și nimeni internațional nu emitea rezerve. A avut loc însă imediat nefericita declarație a unui ministru, care a amenințat că va încerca să schimbe judecătorii de la Curtea Constituțională. Reacția internațională a fost cvasi instantanee. Cum să schimbe executivul  judecătorii? În acel moment, liderii popularilor europeni au ieșit la rampă, Angela Merkel în primul rând, cu potențialul cunoscut. Recent, tocmai autorii gafelor declarau, falsificând vizibil stările de lucruri, că inițiatorii suspendării nu s-ar fi pregătit destul pentru prezentarea acesteia în afara țării.

Al treilea aspect pe care-l discut este plăcerea de a-l lovi pe cel împins în dificultate. Nu discut exemplul lovirii unor oameni care făcuseră istorie (Iuliu Maniu, Nicolae Mărgineanu, Lucrețiu Pătrășcanu și alții) din momentul în care erau încarcerați. Unii intelectuali de prim plan au publicat atunci articole de înfierare a celor care nu mai aveau șansa de a se apăra. Nu discut faptul că este deja veche meteahna de a  considera că omul adus la tribunal este deja vinovat, „penal” cum se zice astăzi cu apetit sadic, sau de a socoti că cel care a ispășit o pedeapsă nu ar mai fi om. Mulți intelectuali ce se pretind elită se iau după atmosfera creată de tot felul de servicii și oficii, în loc să examineze cu capul propriu și onest cazurile ce apar în societate.

De un deceniu și jumătate s-a creat în România o altă tradiție nefastă. Neputând scoate un om din jocul politic prin competiție democratică, inși capabili doar de lovituri pe la spate, vor să-l scoată cu mijloacele „justiției”. Și, în aceste condiții, se pune întrebarea: nu cumva, în loc să se ocupe de ameliorarea vieții oamenilor, cei care se și cred „elita intelectuală” se ocupă, nedemn, de lovirea unor cetățeni?

În sfârșit, al patrulea aspect este disponibilitatea de a vinde. Sunt intelectuali care nu luptă pentru operă proprie, ca mijloc de consacrare și de obținere a recunoașterii, ci caută aranjarea – în interior, dar mai nou și în exterior. Unii vor să se aranjeze în exterior pentru a conta înăuntrul țării. Culmea penibilității s-a atins atunci când exponenți ai țării au luat liste de însemnări din mâna unor lideri europeni și le-au prezentat ca imperative pentru țară sau au prezentat țara de care răspund ca „plină de corupție” .

Așa cum se procedează în orice țară matură, una este să critici și alta este să comercializezi critica. Adică să te opui reformării unei justiții care este departe de a fi justă, pentru că trebuie servite interesele cutăruia; să te opui măririlor de venituri ale populației pentru a nu deranja raporturi oneroase; să te opui ameliorării redevențelor pentru a nu sensibiliza pe cineva etc. Una este să critici, dar cu totul alta este să aranjezi atacuri în exterior pentru a regla raporturi politice din interior.

O distincție ar trebui luată în serios și la noi. Este vorba de distincția între „a fi membru al unui grup profesional” și „a te comporta ca profesionist” (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Bussiness Press, 2008, p.129). În această privință, merită subliniat că o seamă de profesii – profesor, prelat, magistrat, jurnalist, demnitar, de pildă – pretind, pentru a fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult decât alte profesii, anume, cultură, experiență de viață și devoțiune față de adevăr și dreptate.

Convine sau nu, nici „elita” nu este veritabilă fără „integritate” și „onoare”. Acestea, la rândul lor, nu pot sta pe altceva decât pe un sănătos idealism al vieții, care condiționează coeziunea persoanei și  a comunității.

Răspunsul meu la întrebarea privind existența realității la care trimite un concept este al unui pragmatism reflexiv (detaliat în A. Marga, Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, Compania, București, 2017). De aceea sunt de părere că trebuie considerate consecințele: rezultate și fapte.

Rezultatele sunt cele cunoscute. Faptele sunt și ele de netăgăduit. Au spus destui intelectuali ceva despre direcția pe care a apucat România de un deceniu și jumătate, care a dus cel mai mult la rezultatele de azi? Au reacționat destui la abuzurile de Constituție, inclusiv cu recentul referendum, ridicol și bazat pe întrebări ce trădează ignoranță, care se știa că încalcă drepturile omului și demnitatea umană? Au reacționat mulți la abuzurile și nedreptățile din justiție? Au reacționat la eliminarea de oameni de valoare pentru a se face loc contrafacerilor? Au reacționat destui la condamnări nedrepte și, în ultimele săptămâni, la dubioasa adopție a fetiței din Baia de Aramă?

Nici o țară din lumea civilizată nu se lasă cotropită de noile Securități și de amatorismul de la vârful statului. Nici o țară nu-și bagă la închisoare oamenii pentru ca cineva să nu aibă rivali. Nici o țară nu comercializează copii privind indiferentă ce se face cu ei.

Cu elita intelectuală, suntem de fapt într-o dilemă. Dacă elita intelectuală există, iar consecințele nu sunt pe măsură, atunci, acea elită sau nu se pricepe sau nu se angajează. Numai că o elită intelectuală care nu se pricepe nu este elită. Iar o elită intelectuală care nu se angajează se demite singură. Deci, dacă acestea sunt rezultatele și consecințele, atunci, logic, elita intelectuală nu există în România actuală.

Din această dilemă se poate ieși numai diferențiind lucrurile. Definiția permite această diferențiere, încât să nu cădem în naivitatea de a lua „elita intelectuală” drept realitate, dar nici în obtuzitatea de a nu vedea ceea ce există. În acest caz, o mână de intelectuali care acționează fiecare pe cont propriu – unii reeditându-i pe Dinu Păturică  și Tănase Scatiu în epoca televiziunii.

http://www.andreimarga.eu

PRINT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *