Regele Mihai, o viață dăruită. (Astăzi, regele ar fi împlinit 98 de ani)

de Camelia Pop 

 

Mihai, fiul lui Carol al II-lea şi al Reginei-mamă Elena, a servit patria de mic copil. În  urma morţii Regelui Ferdinand şi a renunţării la tron a Principelui Carol, a fost încoronat Rege al României la numai 6 ani (20 iulie 1927), domnind sub Regenţă vreme de trei ani. În urma revenirii în ţară a lui Carol al II-lea şi a încoronării sale la 8 iunie 1930, Mihai a fost numit succesor la tron primind  titlul de Mare Voievod de Alba-Iulia

În toţi anii până la întoarcerea tatălui său, Mihai a locuit la Sinaia, la Castelul Peleş, sub atenta supraveghere a mamei şi bunicii sale. Aici a urmat şi primii ani de şcoală cu profesorul Nicolae Sassu.

De mic s-a arătat a fi un copil inteligent, robust şi foarte sensibil. A învăţat deodată limba română şi limba engleză şi a deprins călăritul la 4 ani. Îi plăceau poveştile şi rugăciunile spuse în fiecare seară  de mama sa, în ochii căreia citea multă tristeţe. Principesa Elena obişnuia să-l ia cu ea în capela Patriarhiei. Aici Mihai a surprins-o  plângând la icoane. Această imagine i se va întipări în minte regelui pentru totdeauna: “Ori de câte ori veneam lângă ea, îmi aduceam aminte că am văzut-o plângând la icoane. De aceea nici nu mi s-a şters din memorie imaginea aceasta.”[1]

În urma unor înscenări puse la cale de Carol, Principesa Elena, considerând inacceptabil comportamentul soţului ei, a cerut Curţii de Apel Bucureşti desfacerea căsătoriei. Curtea de Apel a pronunţat sentinţa la 21 iulie 1928, pe motiv că soţul a părăsit domiciliul conjugal.

La numai doi ani de la pronunţarea sentinţei de divorţ, Principesa Elena a trebuit să facă faţă complicaţiilor generate de atitudinea lui Carol.  După revenirea  în ţară şi încoronarea sa ca Rege al României la 8 iunie 1930, Carol şi-a încălcat angajamentele, aducând-o în ţară pe Elena Lupescu.

Pentru a-şi proteja fiul şi pentru a nu-l expune conflictelor pe care le avea cu  Regele, Principesa Elena a început să ia în considerare  posibilitatea stabilirii în strainătate.

Regele Alexandru al Iugoslaviei, soţul Mariei de România,  a fost de acord să negocieze un acord legal între cei doi părinţi ai lui Mihai. S-a convenit ca Principesa Elena să locuiască mai mult în străinătate unde urma să fie vizitată de Mihai şase săptămâni pe an. De asemenea avea dreptul să viziteze România, dar sosirile şi plecările sale trebuiau să fie avizate de suveran. Tendinţele lui Carol de a nu respecta înţelegerea au obligat-o pe principesă să solicite ajutorul primului ministru Iuliu Maniu. Conform noului acord “Majestatea Sa Elena are dreptul de a vizita România, sosirile şi plecările sale trebuie să fie aprobate de Rege şi să aibă consimţământul Guvernului. Când se află în ţară, ea poate fi vizitată de Mihai ori de câte ori este posibil… De asemenea  ea are dreptul să-l primească pe Mihai în Elveţia, dar nu poate petrece alături de acesta mai mult de două luni. Vizitarea altor ţări, în afara Elveţiei, necesită aprobarea prealabilă a Regelui şi Guvernului de la Bucureşti.”[2]

Principesa s-a stabilit la Florenţa, nemaivenind în ţară în următorii opt ani ai domniei lui Carol. La noua ei reşedinţă va petrece cu Mihai doua luni în fiecare an.

Viața micului principe a fost marcată de regimul auster impus de rege şi de dorul după clipele fericite trăite alături de mama sa. A rămas distant faţă de Elena Lupescu, negăsind la această persoană nici o urmă de căldură umană, dimpotrivă, “răspândea în jurul ei un fel de nelinişte, ceva rău”[3]

Regele s-a ocupat personal de educaţia fiului său, iar pentru a-i forma un comportament adecvat faţă de cei pe care avea să-i conducă într-o zi, a înfiinţat o şcoală la Palat, unde Mihai a învăţat alături de unsprezece copii selectaţi din diferite părţi ale ţării. “La începutul anului 1933, s-au adunat în una din sălile de recepţie ale palatului, fiii unui diplomat, al unui mecanic de locomotivă şi al unui învăţător sas”[4]

Elevii studiau franceza cu Directorul Institutului Francez din Bucureşti, erau iniţiaţi în  artele frumoase de către un pictor profesionist,  luau lecţii  de pian, făceau excursii de studii.

Mihai s-a remarcat în mod deosebit la matematică, istorie şi era pasionat de  motoare şi maşini. Separat el lua lecţii de inginerie mecanică, pe care le completa, în fiecare vineri, cu o activitate practică la garajele firmei Ford. În paralel  urma o pregătire militară în cadrul Batalionului Gărzii Regale a Palatului. De ziua lui, în 1937, Mihai  a obţinut gradul de sublocotenent în cadrul Batalionului I vânători de munte.

Cu colegii săi se înţelegea bine, era prietenos şi fericit, dar când ajungea acasă  redevenea trist şi îngândurat. Aştepta să treacă seara, când inevitabil o întâlnea pe Elena Lupescu, pentru a se retrage apoi în cameră unde putea să viseze în linişte la clipele fericite trăite împreună cu mama sa.  Astăzi regele privește în urmă cu nostalgie la clipele fericite petrecute în Italia. “La Florenţa  cu mama, se isprevea singurătatea…; Până atunci parcă mi se întrerupeau legăturile cu realitatea, cu viaţa. Puteam să-mi vărs necazul. Mama mă asculta. Ea a fost o confidentă extraordinară. Ştia să asculte, o clipă nu-i zbura gândul în altă parte” .

Legătura lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu n-a fost numai de natură sentimentală. În jurul ei s-a constituit o Camarilă Regală, cu ajutorul căreia regele şi-a sporit prerogativele în dauna partidelor politice. Camarila, pentru a-şi proteja interesele, a  încurajat şi întreţinut slăbiciunile Regelui.  Suveranul a preferat să trăiască în compania unor asemenea “prieteni”, indepărtându-i pe toţi membrii Familiei Regale.

Mihai şi-a trăit anii copilăriei şi adolescenţei într-o atmosferă lipsită de afecţiune, cu excepţia celor două luni pe an petrecute cu mama sa la Florenţa. Mediul corupt dominat de Elena Lupescu nu l-a influenţat în niciun fel pe tânărul principe, dimpotrivă acesta şi-a clădit caracterul pe principiile morale deprinse de la mama sa. Regina Maria, apreciindu-i calităţile, scria într-o scrisoare:  “Are tact instinctiv  şi capacitatea să-şi păstreze calmul”.[5]

Absolutismul regal s-a instaurat în 1938, tensiunile interne, declanşarea celui de-al doilea război mondial, izolarea României, pierderile teritoriale impuse de planurile expansioniste ale lui Hitler şi Stalin, au contribuit la prăbuşirea regimului carlist.

Regele i-a cerut generalului Ion Antonescu să formeze guvernul. Acesta  a evitat colaborarea cu partidele democratice, fiind mai receptiv la sfaturile ministrului german  de la Bucureşti, Fabricius, care i-a sugerat să-şi asume puteri dictatoriale. Regele a fost constrâns să accepte această condiţie.  După desemnarea lui Ion Antonescu în funcţia de prim-ministru şi investirea generalui cu puteri depline, Regele Carol al II-lea  a abdicat  în favoarea fiului său Mihai I la 6 septembrie 1940, părăsind ţara. În aceeaşi zi, în sala tronului, tânărul Rege a depus jurământul în faţa a trei persoane oficiale: Patriarhul Nicodin, Gheorghe Lupu, Preşedintele Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi generalul Ion Antonescu : ”Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”[6]

Generalul Ion Antonescu a concentrat toată puterea în mâinile sale, autointitulându-se “conducator al statului” şi în această calitate a impus tânărului monarh să stea cât mai departe de politică.  A acceptat  formarea unui guvern împreună cu legionarii și a declarat Romania stat national-legionar (14 septembrie 1940). Două luni mai târziu (23 noiembrie 1940) a semnat actul de aderare la Pactul Tripartit  (Germania, Italia, Japonia), integrând ţara noastră în sistemul politic al Axei Roma-Berlin.

În acelaşi timp ambasadorul României la Roma, Raoul Bossy, a primit instrucţiuni din partea lui Antonescu să se deplaseze la Florenţa şi să-i ceară Principesei Elena să se întoarcă în ţară in calitate de Regină-Mamă purtând titlul de Majestate.

Regina-Mamă a intrat în ţară pe la Jimbolia unde s-a întâlnit cu Regele Mihai. Perechea Regală a fost întâmpinată cu  multă caldură prin toate gările pe unde a trecut, iar  la sosirea în capitală mii de bucureşteni  plângeau  de bucurie pe străzi.  Generalul Antonescu era mulţumit de popularitatea lor, fiind convins că Regele Mihai şi Regina-Mamă vor reface respectul românilor pentru Dinastie.[7]

Prezenţa legionarilor la guvernare a creat în scurt timp mari probleme datorită atitudinii lor răzbunătoare faţă de cei care erau suspectaţi de implicare în asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Pe lângă cei 65 de oficiali asasinaţi la închisoarea Jilava s-au adăugat Nicolae Iorga şi doctrinarul ţărănist Virgil Madgearu. Situaţia devenise cu atât mai complicată cu cât legionarii erau interesaţi să acapareze întreaga putere politică şi să-l îndepărteze pe generalul Ion Antonescu.

Generalul Ion Antonescu cu sprijinul lui Hitler a inăbușit rebeliunea îndepărtându-I pe legionari de la putere. S-a format un nou guvern din militari și tehnicieni și s-a abrogat statul național- legionar, la 14 februarie 1941.

Ţara noastră era total arondată Germaniei și acest lucru reiese nu numai din atitudinea de susţinere pe care a avut-o Fuhrerul faţă de Antonescu, ci şi dintr-o declaraţie făcută de Hitler Reginei-Mamă Elena, cu ocazia unei întâlniri neoficiale. Regina-Mamă a acceptat invitaţia sperând să poată obţine sprijin pentru  România. În discuţia purtată, Hilter a lăsat să se înţeleagă că ţara noastră îi aparţine în totalitate şi că rolul Reginei este să-l pregătească pe Rege pentru vremea când va conduce efectiv, iar acest lucru nu se putea întâmpla înainte de împlinirea vârstei de 40 de ani. “Nimeni nu este pregătit să guverneze până nu împlineşte 40 de ani. Sarcina dumneavoastră este să vegheaţi să fie pregătit cum trebuie. Până atunci el trebuie să fie ghidat de Antonescu”[8]

Războiul pentru Basarabia

Ion Antonescu îl trata pe Mihai I cu aroganţă,  refuzându-i orice amestec în treburile statului. Palatul Regal era împânzit de informatori, care făceau rapoarte către conducătorul statului în legătură cu orice acţiuni suspecte întreprinse de Rege.

Cea mai gravă insultă adusă Suveranului de către generalul Ion Antonescu a fost implicarea României în război de partea Germaniei. Informaţia a ajuns la urechile Regelui pe căi neoficiale, de la un colonel de armată.

Majestatea Sa relatează discuţia pe care a avut-o cu Antonescu la aflarea veştii: “L-am întrebat: ‘Ce-i asta? E adevărat?’,  ‘Da este adevărat’ a răspuns el. ‘Dar mie de ce nu mi-aţi răspuns nimic?’ ‘Credeam că o să aflaţi din jurnale’. Propoziţiunea aceasta a lui a fost amestecată printre fel de fel de cuvinte fără nici un rost, se vedea că este încurcat şi că i-ar fi fost mai uşor să  dea socoteală printr-un intermediar, şi nu în mod direct, cum îl obligam eu”.[9]

Regele Mihai I a fost de acord cu recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, acordându-i lui Ion Antonescu gradul  de mareşal[10], dar a dezaprobat continuarea războiului dincolo de Nistru.

Situația devenea periculoasă pentru România mai ales că SUA au intrat în război în urma atacului japonez de la Pearl Harbour (7 Decembrie 1941). Statele Unite ale Americii împreună cu Marea Britanie, URSS şi alte 26 de ţări, au semnat Declaraţia Naţiunilor Unite (1 ianuarie 1942) de colaborare până la victoria finală împotriva  Axei și a aliaților ei.

Dincolo de Nistru, România se angaja în război nu numai împotriva Uniunii Sovietice, ci şi împotriva Aliaţilor anglo-americani. Iuliu Maniu, într-o scrisoare adresată mareşalului, se pronunţa împotriva continuării războiului pe teritoriul sovietic: “Dacă întreaga opinie românescă, cu noi toţi, am fost pentru recucerirea provinciilor rupte prin agresiune de la patria-mamă, suntem categoric în contră ca România să urmărească obiective de agresiune. Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori faţă de Rusia – astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia,  în tovărăşie de arme cu Ungaria şi Axa, care ne-au luat printr-un act arbitrar, neratificat de nimeni, o parte importantă a ţării noastre, vătămandu-ne teritoriul, mândria şi onoarea naţională.”[11]

În ciuda protestelor venite din ţară, Antonescu l-a urmat pe Hitler dincolo de Nistru, considerând onoarea militară, angajamentele făcute Fuhrerului, mai importante decât interesele ţării.  A persistat în această obsesie chiar şi atunci când era evidentă pierderea războiului pentru germani.

La invitaţia mareşalului, Regele vizitează frontul în Crimeea unde, confruntat cu realităţile războiului, a fost profund afectat de felul în care erau trataţi soldaţii români şi cu câtă uşurinţă erau trimişi la moarte. “Însuşi comandamentul german îl acuzase pe general de irosirea nechibzuită a trupelor”[12]. La sfârşitul lunii iulie 1942, Regele a vizitat Odessa, unde armata română suferise grele pierderi.[13] În timpul asaltului asupra Odessei  au pierit 4.599 de ofiţeri români din totalul de 4.821 de cât dispunea Armata  a IV-a .[14]

Diferenţele de viziune politică şi ideologică îi vor despărţi pe Rege și pe  reprezentanţii Opoziţiei democratice de Antonescu şi de regimul său dictatorial. Opţiunea mareşalului pentru dictatură este clar exprimată într-o scrisoare adresată lui  Iuliu Maniu: “Dumneavoastră sunteţi pentru regimul democratic, parlamentar şi pentru o politică externă alături de puterile democraţiilor apusene. Eu sunt pentru regimul intern al statului naţional totalitar şi pentru o politică externă alături de puterile Axei”.[15]

Principalele motive de disensiune dintre Rege şi Mareşal erau: implicarea României în războiul lui Hitler, decimarea trupelor româneşti şi acţiunile antisemite. Regele a protestat împotriva masacrului de la Odessa şi s-a implicat în eliberarea dr. Filderman, şeful comunităţii evreieşti din România. De asemenea Regina-Mamă şi-a asumat mari riscuri în încercările ei de a-i proteja pe evrei. Cu foarte mult curaj i-a cerut  ambasadorului Germaniei la Bucureşti, Manfred von Kilinger, să arate înţelegere faţă de atâţia oameni nevinovaţi.  Numită la Berlin “iubitoare de evrei”, Regina-Mamă a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a influenţa deciziile privind tratamentul inuman la care aceştia  erau supuşi. Rezultatul a fost o încetinire a convoaielor cu evrei şi amânarea organizării altora.

După cinci decenii de la tragicul moment istoric, evreii i-au recunoscut Reginei-Mamă meritele, acordându-i distincția de “Drept între popoare”.

Pe frontul de răsărit, Hitler pierde practic războiul. După Victoria de la Stalingrad (1942), armata sovietică a trecut în ofensivă, eliberând  Crimeea şi alte teritorii, ajungând în primăvara anului 1944 pe Nistru.

Reprezentanţii opoziţiei democratice au intensificat acţiunile de protest şi au stabilit contactele externe în vederea ieşirii României din război, ca urmare a succeselor obţinute de Armata Rosie şi a situaţiei dezastruoase a armatei române. Negocieri privind încheierea armistiţiului cu Aliaţii s-au purtat la Cairo de către Barbu Ştirbei. Tratativele nu au avut niciun rezultat concret, deoarece la Conferinţa de la Teheran (noiembrie-decembrie 1943), liderii Statelor Unite ale Americii, a Marii Britanii și a URSS, Roosevelt, Churchill şi Stalin, au hotărât să nu poarte negocieri cu Puterile Axei şi cu sateliţii ei,  ci să le impună capitularea necondiţionată.[16]

Conştient de pierderea războiului, Antonescu  a căutat şi el soluţii pentru încheierea armistiţiului.  În negocierile de la Stockholm, mareşalul a respins condiția impusă de Uniunea Sovietică și anume revenirea țării  la frontiera din 1940.

Situaţia devenea tot mai gravă pentru România în condiţiile în care Armata Roşie ajunsese în Nordul Moldovei şi intenţiona să ajungă în Muntenia la câmpurile petroliere de la Ploieşti.

Partidele istorice (PNL; PNȚ; PSD) au purtat negocieri în vederea constituirii unei alianțe politice, capabile să semneze armistițiului cu Națiunile Unite. La insistențele Uniunii Sovietice  Partidul Comunist, condus de Lucrețiu Pătrășcanu, a fost acceptat la negocieri. În urma consultărilor, din 20 iunie 1944, s-a constituit  Blocul Naţional Democrat.

Precipitarea evenimentelor a urgentat pregătirea îndepărtării lui Ion Antonescu şi închierea armistiţiului. Retragerea armatei române pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila  pentru a opri ofensiva sovietică (22 august 1944) a constituit semnalul pentru punerea în aplicare a planului de demitere a mareşalului. În aceeaşi zi Antonescu a sosit în ţară şi în urma unei întrevederi cu ţărănistul Ion Mihalache a fost din nou confruntat cu dorinţa opoziţiei democratice şi a Regelui de a încheia armistiţiul.  URSS a anunţat printr-o telegramă trimisă la Ministerul de Externe, că este de acord cu încheierea armistiţiului. Iuliu Maniu l-a informat pe rege despre conţinutul telegramei şi a sugerat să-i  ceară  mareşalului  în mod imperativ să accepte armistiţiul.

 

23 August 1944, alăturarea României de partea Aliaților

Regele Mihai I l-a convocat pe mareșal la palat și i-a cerut să prezinte măsurile ce urmează să fie luate în situația spargerii frontului de către ruși. Mareșalul a răspuns evaziv, precizând că armata sovietică va fi oprită la momentul oportun. Regele a arătat că exista pericolul impunerii de către Aliați a capitulării necondiționate și că pentru a se evita o asemenea situație armistițiul trebuia imediat încheiat.  Mareșalul  a considerat  soluția armistițiului  inacceptabilă. În consecință Regele l-a demis și  apoi  a dat semnalul arestării lui  printr-o propoziție codificată: “Dacă așa stau lucrurile, atunci noi nu mai putem face nimic”. Ion Antonescu împreună cu Mihai Antonescu au fost închiși în camera-seif a Palatului Regal, unde Regele Carol al II-lea îşi păstra colecția de timbre.[17]

În seara zilei de 23 August s-a emis decretul regal de constituire a guvernului Sănătescu,  format din reprezentanții celor patru formațiuni politice: PNL, PNȚ, PSD, PCR. După ora 22:00 s-a transmis la radio proclamația Regelui către țară, prin care era anunțată ieșirea României din alianța cu Germania și  continuarea războiului alături de  Aliați. Totodată Regele anunța sfârșitul dictaturii și reinstaurarea regimului democratic bazat pe Constituția din 1923: “În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea țării de la o catastrofă totală:  ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.  Un guvern de uniune națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a țării, de a încheia pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul  oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite…Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor țării sunt garantate și vor fi respectate.”[18]

Ieșirea României din alianța Axei a însemnat o grea lovitură pentru Hitler, care a pierdut rezervele de petrol și apărarea din munți. Potrivit generalului Gerd von Rundstedt “puciul de la București scurtase războiul cu o jumatate de an.” [19]

La ordinul lui Hitler  armata germană  din București urma să-l captureze pe Rege și să impună un guvern filogerman, dar Mihai a reușit să părăsească capitala. A doua zi a urmat un bombardament devastator asupra Bucureștiului, distrugând numeroase clădiri și avariind Palatul Regal. După două zile de lupte, la 26 august 1944, armata română a reușit să respingă atacul, concentrându-și forțele în direcția eliberării țării, fapt realizat   până la 25 octombrie 1944.

Armistițiul cu Națiunile Unite, incheiat de România la 12 septembrie 1944.  prevedea urmatoarele condiții: ieșirea din războiul antisovietic şi angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război față de Uniunea Sovietică, în valoare de 300 milioane de dolari, recunoașterea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940. În schimb Dictatul de la Viena era considerat nul și neavenit, România recuperând Transilvania de Nord.

Ascensiunea la putere a comuniștilor

La scurtă vreme după încheierea armistițiului, PCR și PSD au renunțat la colaborarea cu PNL și PNȚ , au părăsit guvernul și au constituit  coaliția Frontul Național Democrat. Acțiunile comuniștilor s-au îndreptat împotriva partidelor istorice, dar totodată  prin grevele și demonstrațiile de stradă au creat o stare de instabilitate politică.  S-a format un nou guvern Sănătescu (4 noiembrie),  înlocuit la rândul său de guvernul Rădescu (6 decembrie).

În cadrul Conferinței de la Ialta (4-11 februarie 1945), marile puteri au decis intrarea României în sfera de influență sovietică.[20]. La Moscova s-a elaborat planul de preluare integrală a puterii de către comuniști și de anihilare a “forțelor reacționare” conduse de Iuliu Maniu. La sfârșitul lunii februarie a sosit în țară A.I.Vasinski, adjunctul ministrului de externe rus, cu intenția de a impune  cu forța un guvern prezidat de Petru Groza. La întâlnirea cu Regele, trimisul Moscovei s-a purtat inadecvat, izbind cu pumnul în masă și trântind ușa. Pe un ton agresiv a cerut suveranului demisia guvernului Rădescu pe motivul că acesta nu este capabil să asigure ordinea în țară. Regele a fost de accord cu constituirea unui nou guvern format din reprezentanţii tuturor formaţiunilor politice. Vâşinski a respins participarea la guvernare a ţărăniştilor şi liberalior. Persoanele agreate erau Petru Groza și Gheorghe Tătărescu,  pe  acesta din urmă liderul sovietic îl considera: ”Un patriot veritabil, care va urmări o politică de bună înțelegere cu URSS”.[21]

În faţa unei asemenea agresiuni şi fără un sprijin concret din partea britanicilor şi americanilor, Regele  a luat în calcul şi posibilitatea abdicării, iar Regina Elena se aştepta să fie arestată împreună cu fiul ei, după cum reiese din cuvintele notate în jurnal său: “Dumnezeu să ne ajute şi să ne binecuvânteze. Încredinţez jurnalul meu domnului Berry, reprezentantul Statelor Unite la Bucureşti. Dacă ni se va întâmpla ceva, va fi o ruşinoasă pată de sânge în istoria civilizaţiei moderne. Mihai s-a comportat eroic şi nimeni nu s-a învrednicit să-i stea alături. Suferă martiriul acesta în numele dreptăţii, onoarei şi binelui poporului său. Inima mea plânge şi suferă pentru el. Să-mi dea Dumnezeu curajul necesar să-l pot susţine până la capăt. Amin.”[22]

Interesul Moscovei era să impună guvernul Petru Groza şi să amâne pentru moment problema monarhiei. Vasile Luca, secretarul general al FND, s-a exprimat clar în acest sens: “Oricât de stângişti am fi, evenimentele întâmplate în ultimul deceniu ne-au demonstrat că o monarhie poate fi mult mai democratică decât o republică fascistă.”[23]

În cadrul unei întrevederi cu C.I.C. Brătianu, Regele i-a prezentat liderului liberal două documente: actul de abdicare şi decretul de acceptare a guvernului Petru Groza. Brătianu l-a sfătuit pe Rege să renunţe la gândul abdicării pentru a nu grăbi astfel procesul comunizării României.

Cabinetul Groza şi-a început activitatea la 6 martie 1945. Majoritatea miniştrilor  aparţineau FND, la care s-au adăugat două grupari dizidente din PNL şi PNŢ, deschise colaborării cu sovieticii.

 

Guvernul Petru Groza a introdus administraţia românească în Transilvania şi a adoptat proiectul de reformă agrară, câştigând o oarecare popularitate, dar în scurt timp a recurs la măsuri arbitrare precum constituirea de Tribunale Populare sau organizarea de lagăre de deţinuţi politici. Regele a respins punerea în mişcare a unui mecanism al terorii şi a refuzat să semneze decretele guvernamentale, generând o criză politică cunoscută sub numele de “grevă regală”. În sprijinul Regelui, liberalii şi ţărăniştii au organizat o importantă manifestaţie de ziua sa onomastică (8 noiembrie 1945), ocazie cu care s-a scandat: “Regele şi patria”. La chemarea reprezentanţilor guvernului, camioane de muncitori au sosit în Piaţa Palatului pentru a-i împrăştia pe manifestanţi. Din clădirea Ministerului de Interne s-a tras în mulţime, fiind ucişi 11 oameni şi arestaţi mai multi studenţi.[24]

Pentru a pune capăt crizei din România, marile puteri s-au întrunit într-o conferinţă la Moscova, în decembrie 1945. Au decis să fie acceptaţi în guvern reprezentanţi ai PNŢ şi PNL şi  să se organizeze alegeri libere. După admiterea în consiliul de minişti a lui Emil Haţieganu (PNŢ) şi Mihai Romniceanu (PNL), Regele a fost nevoit să înceteze greva.

Forţele politice guvernamentale, pentru a candida pe  liste comune la alegerile din 19 noiembrie 1946,  au constituit Blocul Partidelor Democratice. După dictonul lui Stalin:  “Nu contează cine cu cine votezi, contează cine numără voturile”, alegerile au fost ”câştigate” de BPD. În realitate câştigătorii alegerilor au fost ţărăniştii, după cum reiese din recentele cercetări istorice.[25]

Memoriile de protest ale lui Iuliu Maniu şi C.I.C.Brătianu nu au fost luate în considerare. Marea Britanie şi Statele Unite au denunţat alegerile şi au criticat guvernul că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a organiza alegeri libere, dar dincolo de aceste declaraţii nu s-au  implicat în mod concret şi nu au oferit niciun sprijin Regelui Mihai.

După alegerile din 1946 şi mai ales după semnarea Tratatului de Pace din 10 februarie 1947, regimul Convenţiei de Armistiţiu şi-a încheiat în mod oficial activitatea, Marea Britanie şi Statele Unite nemaiavând posibilitatea niciunei intervenţii în ţara noastră[26]

 

 

Eliminarea Opozanţilor şi a Regelui

Sub îndrumarea ministrului de interne Teohari Georgescu şi al ofiţerului de informaţii sovietic Timotei Bodnarenko (Gheorghe Pintilie) s-a elaborat planul de acaparare a întregii puteri. Mai întâi s-a urmărit compromiterea adversarilor politici, în primul rând ai  liderilor ţărănişti. Încercarea acestora de a se îmbarca în două avioane cu scopul de a ajunge în Marea Britanie pentru a informa oficialii occidentali şi opinia publică despre grozăviile ce se petreceau în ţară a eşuat.  Autorităţile comuniste cunoşteau planul  liderilor ţărănişti de a pleca din ţară, dar nu au intervenit decât în momentul când la aerodromul din Tămădău  îşi urcau bagajele în avioane. Înscenarea de la Tămădău, cum este cunoscută operaţiunea securităţii, şi-a atins scopul, PNŢ fiind dizolvat la 30 iulie 1947 printr-o hotărâre a Consiliului de miniştri. Unul dintre conducătorii partidului, Ion Mihalache, împreună cu cei implicaţi în “fuga de la Tămădău”, au fost acuzaţi de înaltă trădare  şi condamnaţi la închisoare. Iuliu Maniu a fost de asemenea condamnat la închisoare sub acuzaţia de  trădare naţională şi instigare la trecerea frauduloasă a frontierei. În scurtă vreme PNL s-a autodizolvat, iar reprezentanţii PNL-Gheogrhe Tătărescu au fost excluşi din guvern (7 noiembrie). A urmat apoi operaţiunea de epurare a Ministerului de externe lansată de Ana Pauker, unul din cei mai importanți lideri ai grupării moscovite.[27]

Zilele monarhiei erau numărate în pofida speranţelor Regelui de a obţine un ajutor extern cu ocazia participării sale la căsătoria Reginei Marii Britanii, Elisabeta a II-a (12 noiembrie). La Londra Regele a cunoscut-o pe Ana de Bourbon-Parma cu care în scurtă vreme s-a logodit.

În timpul întâlnirilor cu mai mulţi oficiali, Regele Mihai I a fost sfătuit să nu mai revină în România. Ministrul de externe britanic, Ernest Bevin, în timpul unei întrevederi cu Regele, a arătat că “Marea Britanie nu se afla în situaţia de a acorda sprijin sau de a întreprinde ceva”, iar ambasadorul american, Lewis Douglas,  i-a comunicat lui Mihai că “prezenţa sa pe mai departe în România nu poate servi vreunui scop util”. Wiston Churchill l-a îndemnat să înfrunte orice situaţie cu curaj şi să se întoarcă în ţară.

Regele era hotărât să revină în ţară şi să reziste până la capăt, dar era îngrijorat pentru Regina-Mamă. “Eu pot îndura ce se întâmplă, până voi fi forţat să plec. Dar mama…” se destăinuia regale  Mihai principesei  Anei de Bourbon-Parma, pe când se afla în Anglia.

La întoarcere oficialităţile comuniste i-au întâmpinat cu răceală pe cei doi regi .

 

Abdicarea ilegitimă

Evenimentele s-au derulat cu repeziciune şi după Crăciun, la numai câteva zile, Regele a fost obligat să abdice, act total ilegitim după uzanţele constituţionale. În seara zilei de 29 decembrie 1947 se afla la Sinaia, când Petru Groza i-a cerut o audienţă pentru a doua zi la ora zece pentru a discuta “probleme intime, de familie”. Regele a interpretat nerăbdarea premierului ca fiind legată de vestea bună referitoare la căsătoria sa cu Ana de Bourbon-Parma.  În scurtă vreme a înţeles cât de gravă era situaţia când l-a văzut pe Petru Groza însoţit de Gheorghe Gheorghiu Dej, secretarul general al PCR. Prezenţa acestuia era legată de planul eliminării monarhiei. Întrevederea  cu cei doi lideri comunişti a avut loc la Palatul Elisabeta.

 

În prezenţa Reginei-Mame Elena, Petru Groza s-a adresat Regelui cu următoarele cuvinte: “Am venit să discutăm despre un divorţ amiabil”. Regele, după o clipă de tăcere, l-a întrebat: “Despre ce divorţ este vorba?” Premierul, exagerând în explicaţii, a ţinut să sublinieze că monarhia împiedică democratizarea şi modernizarea ţării şi că e timpul să accepte noile realităţi. Regele a invocat  regulile constituţionale şi a arătat că numai ţara poate decide într-o chestiune atât de importantă. Groza a replicat cu cinism: “Ţara a fost învăţată să vă iubească . De-acum o s-o învăţăm să ne iubească pe noi”[28]

Colaboratorii Moscovei,  dorind să încheie cât mai repede discuţia, au recurs la şantaj, aducându-i aminte suveranului de cei o mie de studenţi închişi în timpul manifestaţiilor, care puteau fi eliminaţi, pentru a contracara orice fel de opoziţie.[29] În faţa unei asemenea ameninţări, Mihai I a semnat actul abdicării. Groza s-a apropiat de Rege, i-a arătat pistolul ce-l ţinea în buzunar şi a adăugat: “Ca să nu mi se întâmple şi mie ce i s-a întâmplat lui Antonescu”, ceea ce însemna că era gata să riposteze în cazul în care Regele ar fi  dat ordin să-l aresteze.[30]

În aceeaşi zi de 30 decembrie 1947,  Adunarea Deputaţilor, întrunită în şedinţa extraordinară sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, a luat act de abdicarea Regelui şi a proclamat Republica Populară Română. Executanţii deciziilor luate la Moscova au impus  regimul popular în mod abuziv, fără consultarea ţării.

Abdicarea Regelui Mihai I a însemnat nu numai sfârşitul regimului monarhic constituţional instaurat de Carol I, ci şi sfârşitul unei lumi ataşate valorilor morale şi democratice.

Exilul

Într-o atmosferă plumburie şi rece, în seara zilei de 3 ianuarie 1948, Familia Regală se pregătea pentru un lung drum. În gara Sinaia mai mulţi ofiţeri, obligaţi să se întoarcă cu spatele, au format un culoar,  pe care Regele şi Regina-Mamă l-au străbătut în tăcere, îndreptându-se spre  tren.

Imaginea cu care Regele a ieşit din ţară a fost o lacrimă de pe obrazul unui ofiţer care a întors capul spre a-l privi  pentru ultima oară.[31]

Drumul spre Elveţia a fost foarte tensionat, neexistând nicio certitudine că vor ajunge cu bine la destinaţie. În Austria, în zona rusească, trenul s-a oprit un timp nesfârşit, Majestățile Lor așteptându-se să fie predaţi ruşilor. La un moment dat uşa vagonului s-a deschis făcându-şi apariţia în salon un căpitan american, care a salutat milităreşte şi i-a spus Regelui: “Sire, acum sunteţi liber”. La capătul multor zile de încordare, în teritoriul controlat de americani, exilaţii regali au respirat mai liniştit, dar privirile continuau să le fie triste. Începea timpul exilului marcat de suferință si izolare: “În exil singurătatea noastră a fost cu atât mai mare cu cât dorul de ţară şi nevoia noastră de a trăi laolaltă cu românii ne-au fost puse la îndoială sau uitate. Ieşeam dintr-un infern al tuturor ca să intru într-unul rezervat numai mie.”

La Lausanne, pe peron,  perechea regala a fost întâmpinată de câţiva elveţieni cu salutul: “Vive le Roi! Vive la Liberte!”[32]

 

Departe de ţară Regele a ezitat o vreme să facă declaraţii politice respectând rigorile statului elveţian, dar în mod neoficial a oferit ambasadorului Angliei informaţii despre evenimentele de la Bucureşti.

În timpul călătoriilor oficiale  în Anglia şi America a declarat că abdicarea i-a fost impusă. S-a întâlnit cu preşedintele american Truman căruia i-a mulţumit pentru decoraţia acordată,” Legiunea de Merit”, arătând că este o recunoaştere a contribuţiei armatei române la scurtarea războiului.[33] Regele s-a întors din America fără nicio promisiune concretă privind soarta ţării.

Aşteptând noi schimbări Regele s-a implicat în  formarea Comitetului Naţional Român condus de generalul Nicolae Rădescu, primul ministru al ultimului guvern liber. La iniţiativa lui, Comitetul Naţional Român  a înfiinţat  la Paris o Fundaţie cu statut universitar pentru tinerii români, care urmau să fie educaţi în spiritul valorilor democratice.  Membrii Comitetului Naţional, deşi dispuneau de resurse limitate, culegeau informaţii despre condiţiile de trai din România şi despre abuzurile suferite de cei aflaţii după gratii.  Au publicat o broşură intitulată: ”Suprimarea drepturilor omului în România”, care a fost citită la ONU, în mediile oficiale occidentale şi semnalată de cotidianul New York Times.

La propunerea mai multor oameni de stat din estul Europei aflaţi în exil, Congresul american a înfiinţat o comisie care să analizeze activităţile Uniunii Sovietice în Europa Centrală şi Răsăriteană. Invitat să vorbească la Londra, unde s-a întrunit comisia, Regele a cerut Occidentului să-i elibereze pe români de sub jugul comunist. I s-a răspuns cu o întrebare: ”Vedeţi o altă soluţie decât războiul?”. Când a devenit evident  că nu se va întreprinde nimic concret, Regele a spus cu amărăciune: ”După război de obicei interesele învingătorilor primează asupra necesităţii restabilirii adevărului.”[34]

În toate demersurile sale  privind schimbarea situaţiei din România a întâmpinat reticienţa oamenilor politici din Occident. Jocurile politice şi interesele aveau să primeze faţă de nelegiuirile la care erau supuşi cei persecutaţi în ţară de un regim ilegitim. Această stare de  fapt  a  sporit şi mai mult suferinţa Regelui.

Căsătoria cu Ana de Bourbon-Parma

După câteva luni de la sosirea în Occident, Regele s-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma în Palatul Regal din Atena, în data de 10 iunie 1948. Împreună au adus pe lume cinci fete: Margareta, Elena, Irina, Sofia şi Maria.

Regele a ales să trăiască modest, refuzând o ofertă tentantă din partea preşedintelui american, care-i punea la dispoziţie o proprietate şi un venit anual ce asigurau Familei  Regale un trai confortabil. În schimbul generoasei oferte  Mihai trebuia să renunţe la identitatea sa de Rege al României, condiţie care i s-a părut  total inacceptabilă.[35]

Familia Regală a locuit  la Florenţa, Lausanne, Copenhaga. În anul 1950 Regele şi Regina s-au stabilit în Anglia (unde au întreţinut o fermă de pui şi un atelier de tâmplărie), iar în cele din urmă s-au mutat  la Versoix.

În Elveţia Regele l-a cunoscut pe un ”celebru om al aerului”, americanul William Powell  Lear, care i-a oferit un contract la compania aeriană Lear Jets and Codin Geneva.  După semnarea contractului cuplul regal s-a mutat la Versoix, în apropiere de Geneva.

Regele, deşi avea un brevet elveţian de pilot, a urmat un curs de pilotaj în America, unde a luat licenţa americană de pilot profesionist.[36]  În 1958 a renunţat la colaborarea cu compania aeriană pentru a-şi întemeia propria companie, „Metravel”,  cu profil electronic, dar concurenţa acerbă l-a obligat s-o vândă cinci ani mai târziu şi să urmeze cursuri de broker la Bursa de pe Wall Street. Munca de broker n-a fost nici simplă, nici prea iubită de Rege.

Cu toate dificultățile, Majestatea Sa a preferat o viaţă simplă, dar  demnă, fără compromisuri. În convorbirile cu Mircea Ciobanu, Regele se destăinuie:”Eu ştiu  bine cum am trăit şi din ce am trăit în exil. Felul meu de viaţă a fost felul de viaţă al unui creştin”.[37]  A suportat cu demnitate multe nedreptăţi. A fost dezmoştenit de statul comunist, dar şi de propriul tată, dupa moartea căruia n-a rămas niciun testament. Elena Lupescu şi apropiaţii ei împreună cu Mircea Lambrino au împărţit averea lui Carol al II-lea.

Exilul nu se mai sfârşeşte

Sfârşitul regimului comunist n-a însemnat şi sfârşitul exilului pentru Rege în condiţiile în care puterea post-decembristă de la Bucureşti i-a interzis să vină în ţară.  După doi ani de aşteptare, în 1992,  Familia Regală soseşte în capitală de Sărbătoarea Sfintelor Paşti, fiind primită cu bucurie şi speranţă de  peste un milion de oameni. Preşedintele Ion Iliescu, îngrijorat de popularitatea Majestatii Sale, a impus un nou exil Familiei Regale. Abia după alegerea lui Emil Constantinescu ca preşedinte al Romaniei, în 1996, Regelui i s-a reactivat cetăţenia română, oferindu-i-se dreptul de a locui în ţară împreună cu Regina Ana. Astfel în 1997, după un lung exil, Familia Regală a sărbătorit Crăciunul acasă.

În exil sau în ţară, Majestatea Sa n-a încetat să-i iubească pe români, i-a iertat  pe toţi cei care i-au făcut vreun rău personal, dar a criticat incompetenţa politică, în mare parte responsabilă  de toate neajusurile prin care trece ţara de peste două decenii de la revoluţia din 1989.

După stabilirea în România, Regele a continuat aceeaşi muncă dăruită pentru patria sa, pledând  în cancelariile europene pentru aderarea României la NATO şi Uniunea Europeană.  Majestatea Sa împreună cu Alteţele Lor Regale, Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, s-au preocupat de reprezentarea României pe plan extern, dar în egală măsură au oferit sprijin tinerilor şi vârstnicilor prin Fundaţia Margareta timp de peste 20 de ani.

 

 

Luând în considerare dreptul țării de a se pronunta în privința formei de guvernare, monarhie sau republica, este  util  să reflectăm asupra  cuvintelor Regelui Mihai I, rostite recent în Parlamentul României: “Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.”

 

Camelia Pop este istoric şi profesor de istorie la Liceul „Mihai Eminescu” (fostul Liceu de fete “Principesa Ileana”) si coordonatorul “Clubului Istoricilor Principesa Ileana”. A publicat recent cartea  “Preotia in spatiul concentrationar – Infernul comunist sau drumul spre fericire”, o carte despre martirajul preoţilorROMANI în închisorile comuniste.

[1] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p.15;

[2] Ibidem, p. 41;

[3] Ibidem, p. 44;

[4] Ibidem, p. 42;

[5] Ibidem, p. 49;

[6] Monitorul Oficial, nr. 206 bis din 6 septembrie 1940;

 

[7] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p. 61;

[8] Ibidem, p. 65;

[9] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p.69;

[10] Monitorul oficial,  nr. 200 din 24 august 1941;

[11] Cicerone Ioniţoiu, Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu, vol.2, editura Libra Vox;

[12] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p. 70;

[13] Universul”, nr.211 din 5 august 1942;

[14] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed. Allfa, Bucuresti 2006, p. 70;

[15] Ibidem, p.73;

[16] Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. II (1939 – 1945), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p.146;

[17] Ivor Porter, p. 106;

[18] Ibidem, p. 111;

[19] Ibidem, p. 114;

[20] Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. II (1939 – 1945), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976, p.185;

 

[21] Ivor Porter, p. 33;

[22] Ibidem, p. 134;

[23] Ibidem, p. 134;

[24] Revista „Scânteia”, 29 decembrie 1945;

[25] Mihai Bărbulescu, Keith Hitchins, Istoria României, Editura Enciclopedica, Buc.1998, p. 477;

[26] Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României, 1939 – 1947, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1994, pp.198-201.

[27] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed.Allfa, Bucureşti, 2006, p. 165;

[28] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pp.64-65;

[29] Ibidem, p.66;

[30] Ibidem, p. 69;

[31] Ibidem, p. 76;

[32] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed.Allfa, Bucureşti, 2006, p.180;

[33] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 83;

[34] Ivor Porter, Mihai I al Romaniei, ed.Allfa, Bucureşti, 2006, p. 204;

[35] Ibidem, p. 198;

[36] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I, ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 92;

[37] Ibidem, p. 113.

PRINT

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *