OPINIE

Interviu cu fotograful american al Revoluției române

Edward Serotta s-a născut în 1949, la Savannah, Georgia. A fost fotograf sau a scris pentru Time Magazine, The Guardian, The Washington Post, Reuters, The Observer, The Washington Post, The Los Angeles Times, The Chicago Tribute, Ha’aretz, Tablet Magazine, Die Zeit și Süddeutsche Zeitung. Fotografiile sale se află în colecțiile permanente ale unor mari muzee din America de Nord, Europa și Israel.

Din 1988, Edward Serotta trăiește în Europa: mai întâi la Budapesta, apoi la Berlin, iar din 1997, la Viena. Vine la București pentru vernisajul tulburătoarei sale expoziții-mărturie „1989: Anul în care Europa a redevenit ea însăşi”, care va avea loc luni, 16 decembrie 2019, la ora 19.00, la Palatul Suţu și pentru a participa la dezbaterea „1989: Stop-cadre din memorie”, eveniment planificat pentru marți, 17 decembrie, la ora 18.30, de asemenea la Palatul Suțu.

 Fotografiile din expoziția „1989: Anul în care Europa a redevenit ea însăşi” au fost realizate de dumneavoastră, un fotograf american care a păşit pentru prima oară în Europa Centrală şi de Est în 1985. Chiar în acel an, ați petrecut o lună în România documentând cotidianul comunităţii evreieşti de aici. Ce amintiri păstrați de atunci?

Am avut parte de două evenimente care mi-au schimbat viața în România. Prima amintire: frigul. Am ajuns cu trenul de la Sofia pe 25 decembrie 1985, iar gara arăta ca o scenă din Hieronymus Bosch sau Dr. Zhivago – numai că totul era cufundat în întuneric. Am fost trimis de ziar pentru a scrie despre București în timpul iernii. Îți spune ceva despre cât de puțin știa editorul meu despre România în acele zile, dar cum spunea Susan Sontag cândva: „Nimeni nu urăște o călătorie gratuită”. În timpul vizitei mele m-am oprit la comunitatea evreiască de pe Strada Sfânta Vineri. Sunt evreu, dar nu fusesem într-o sinagogă de la bar mitzvah-ul meu în 1962. Am fost adus să-l întâlnesc pe rabinul Rosen, care mi-a servit un pahar de țuică, mi-a spus glume, mi-a turnat al doilea pahar și m-a trimis la cantina comunitară evreiască de pe Strada Popa Soare.

În tot acest timp, ați urmărit evoluția societății românești?

Întotdeauna am fost un cititor vorace și am fost fermecat de localnicii transilvăneni din cartea lui Katherine Verdery, publicată în 1983, și am citit fiecare poveste pe care am găsit-o despre România – și erau destul de multe. Și am citit fiecare raport al Radio Europa Liberă scris de Michael Shafir.

Cum se reflectă schimbările societății în fotografiile selectate de dumneavoastră pentru expoziția prezentată la București?

În anii 80, când îmi zicea lumea că Bucureștiul fusese Parisul Europei de Est, râdeam. Dar de când s-a alăturat țara Uniunii Europene în 2007, Bucureștiul a făcut multe ca să fie mai frumos. Îmi place să vizitez Muzeul Național de Artă pentru că artiștii care creau în perioada de sfârșit al anilor 1800 până la începutul secolului XX sunt cu adevărat remarcablili. Vara trecută am petrecut două ore conducând de la Sibiu la Sighișoara, la Câmpulung, Bistrița și Cluj. Extraordinară arhitectura, peisaje superbe și mâncare bună. La fel de important, institutul meu din Viena a angajat interni tineri români – unul student la drept, celălalt student la istorie – și ne-au impresionat pe toți. Acum voi spune ceva prejudiciabil și cu siguranță nu este complet adevărat: câțiva tineri ruși au lucrat pentru noi. Fiecare dintre ei și-a petrecut timpul încercând să bată sistemul pentru a merge mai departe. Tinerii români pe care i-am cunoscut, pe de altă parte, au dorit să reușească lucrând prin sistem și am fost întotdeauna impresionat de cât de mult au muncit pentru a obține acel succes. Și nu au fost doar ei. Am cunoscut cercul de prieteni și familii și a fost la fel. După cum am spus, acest lucru este anecdotic, nu empiric, dar este impresia pe care am avut-o.

Vă rog să ne vorbiți și despre întregul context la care v-ați gândit și pe care l-ați avut în vedere atunci când ați creat conceptul acestei expoziții?

Șase țări sunt reprezentate: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Bulgaria, Germania de Est. Există imagini și povești de până la schimbările din 1989 pe o parte a fiecărui panou. Pe cealaltă parte a fiecărui panou sunt imagini cu cele întâmplate în timpul sau după modificările din 89. Am ales imaginile care spun povestea cât de bine am putut – în spațiul în care mi s-a permis să o povestesc.

De-a lungul carierei, ați publicat fotografii pentru cele mai prestigioase ziare ale lumii întregi. În ce fel au fost deosebite fotografiile realizate în Bulgaria, România, Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia și Ungaria? Care fotografie realizată în România a impresionat cel mai mult publicul? Dar pe dumneavoastră, care a fost momentul imortalizat care v-a impresionat cel mai mult?

Majoritatea ziarelor caută fotografii care ilustrează o știre. Nu fotografiam povești. Dacă aș fi fotografiat povești, atunci aș fi fotografiat locuri precum Sibiu, Sighișoara, Delta Dunării, Carpați. Dar aceasta nu a fost misiunea mea în 1989. Au avut loc schimbări politice uriașe și acesta este singurul lucru pe care editorii au dorit să-l vadă. În decembrie 1989, la București, de exemplu, fotografii care lucrau la Paris Match au fost printre cei mai buni de care îmi amintesc. Pe 22 decembrie, am făcut poze la Timișoara și Arad pentru Newsday la New York și The Observer la Londra. Încercasem să intru în centrul Timișoarei, dar soldații blocau intrarea. Așa că m-am dus la spitalul din Arad și i-am fotografiat aducând soldați răniți și morți. În zori, am condus ca un nebun până la aeroportul din Budapesta și am dat filmul unor pasageri care zburau la New York și Londra. Le-am notat numele și am sunat la biroul foto de la fiecare ziar. Au trimis oameni la aeroport cu semne, au luat filmul de la pasageri, l-au developat și au rulat imaginile a doua zi. Fotografia pe care am făcut-o pe 22 decembrie înseamnă cel mai mult pentru mine și este în expoziție: medicii și asistentele încearcă, fără succes, să salveze viața unui tânăr soldat.

De ce să vină oamenii să vadă neapărat expoziția, care este mesajul ei principal?

Această expoziție este în afara altor expoziții despre 1989. Nu eram un fotograf de știri, începusem să lucrez în regiune ca să fac o carte despre viața comunității evreiești. Și mi-am spus că, în caz că se întâmpla ceva politic, pot face fotografii pe care să le vând presei. Și asta e exact ce s-a întâmplat. Nu am fost în fiecare oraș exact la momentul potrivit, însă ajungeam la scurt timp după. Și fusesem în toate aceste țări cu mult înainte de schimbări. Altceva mi-a îngreunat munca – sunt de asemenea scriitor, așadar această expoziție, și catalogul realizat cu sprijinul Ambasadei Republicii Austria în România – Forumul Cultural Austriac București și Raiffeisen Bank România, este plin cu scurte povestiri despre timpul pe care l-am petrecut în fiecare dintre aceste țări.

Și o ultimă întrebare. 30 de ani. Pot părea puțini, dar pentru viața trăită sunt mult foarte mulți, o viață de om. Din punct de vedere al fotografului profesionist, rezumat desigur în câteva cuvinte, care ar fi esența acestei perioade din punctul dumneavoastră de vedere?

Timpul și memoria ne joacă feste tuturor pentru că nu este tocmai vorba despre numărul de ani prin care trecem, ci despre experiențele pe care le-am avut. În 1985 aveam 35 de ani și vindeam birotică în Atlanta. Am decis să mă reinventez și să devin scriitor și fotograf, și acela a fost anul în care am venit la București, am băut țuică alături de Rabinul Rosen, și mi-a zis că ar trebui să fotografiez viața comunității evreiești în Europa Centrală. L-am ascultat.

Au trecut 35 de ani de atunci și am ajuns la vârsta de 70 de ani. Dar de când am băut cu Rabinul în acea dimineață de decembrie, am făcut exact ceea ce vreau să fac, așadar pentru mine evenimentele din 1989 nu mi se par așa îndepărtate. Pentru mine, sunt încă parte din aceeași poveste interesantă.

În final, în privința celui de-al doilea moment petrecut în România care mi-a schimbat viața. Era 1999. În ultimii trei ani făcusem mai puține fotografii și lucram la documentare de scurt metraj pentru ABC News Nightline. Și am primit acordul lor să fac ceva special –  un reportaj de 20 de minute despre cantina evreiască pentru nevoiași din Arad, unde împreună lucrau evrei, români, unguri și oameni de etnie germană. Aici este linkul reportajului – https://www.centropa.org/node/83986. În timp ce lucram la acest film, mergeam acasă cu oamenii în vârstă care mergeau să mănânce acolo zilnic, și intram în apartamentele lor unde mă serveau cu ceai, îmi arătau poze din albumele lor de familie, și îmi spuneau povești. Și mă întrebam, cine colecționează lucrurile acestea? Răspunsul: nimeni. Atunci am decis să întemeiez Centropa, un institut istoric evreiesc specializat în istorii orale. Am luat interviuri de la 1.216 evrei în vârstă, din 15 țări, și am digitizat 25.242 din fotografiile lor vechi de familie. Dintre acestea, în jur de 70 de interviuri au fost realizate în România, și avem peste 1.200 de fotografii și documente – toate scanate, și toate disponibile pe www.centropa.org. Nu a mai fost niciodată un astfel de proiect de istorie orală. Iar acum este prea târziu să mai demarăm unul.

Interviu realizat de Simona Popescu pentru „București în 5 minute”,

publicație a Muzeului Municipiului București (www.muzeulbucurestiului.ro)

PRINT