OPINIE

Cum s-a ajuns la Holocaust (Shoah)?

În 27 ianuarie se împlinesc 75 de ani de la eliberarea lagărului de exterminare de la Auschwitz (Oswiecim). Prima datorie, ca oameni, este să ne amintim salutarul moment al salvării supraviețuitorilor. Suntem datori, în același timp, să căutăm să înțelegem cum s-a ajuns la tragedia fără seamăn care se petrecuse acolo.

Multe națiuni au suferit pierderi incomensurabile în Al Doilea Război Mondial. Lipsiți de apărare și supuși exterminării, evreii au fost crunt loviți. Pe bună dreptate, documentata “controversă a istoricilor (Historikerstreit)” germani a subliniat singularitatea Holocaustului evreilor. Istoricul Eberhardt Jäckel a dat răspunsul cel mai direct: „omorârea evreilor făcută de național-socialism a fost singulară deoarece niciodată înainte un stat, cu autoritatea conducătorului său responsabil, nu a decis și anunțat omorârea, pe cât posibil fără rest, a unui anumit grup de oameni, incluzând bătrânii, femeile, copii și sugarii, și nu a pus în aplicare această hotărâre cu toate mijloacele puterii de stat” (Eberhard Jäckel, Die elende Praxis der Untersteller…, în Historikerstreit. Die Dokumentation der Kontroverse um die Einzigartigkeit der national-sozialistischen Judenvernichtung, Piper, München, Zürich, 1989, p.115). Această evaluare a rămas referința istorică.

Cum a fost posibil? Cel mai temeinic istoric a ceea ce s-a petrecut, Robert Wistrich, a dat răspunsul precis și riguros (vezi Hitler, l’Europe et la Shoah, Albin Michel, Paris, 2001; Laboratory for World Destruction. Germans and Jews in Central Europe, University of Nebraska Press, 2007). Volume de documente publicate în diferite țări (Y.Arad and all, eds., Documents…., University of Nebraska Press, 1999; Documents on German Foreign Policy 1918-1945, Government Printing Office, Washington DC, 1953 și altele) permit răspunsuri pentru cine dorește să cunoască istoria de atunci.
Ipoteza unui Führer care nu a știut ce se petrece în lagărele de concentrare, devenite devreme lagăre de exterminare, nu stă în picioare, fiind contrazisă din capul locului de fapte. Nu rezistă nici ipoteza că nu a știut de “soluția finală”, care a dus la capăt Holocaustul (Shoah). Deși pare să se fi ferit de la o vreme de semnături, arhivele au probat că Führerul a fost la originea tragediei.

Este destul să observăm că, la începutul anului 1939, Adolf Hitler i-a declarat ministrului ceh de externe că “vom distruge evreii”, iar deja în discursul din Reichstag, din septembrie al acelui an, cancelarul a declarat că evreii trebuie “să dispară” din Europa. Ulterior, în 1941, a spus ministrului croat că evreii nu ar fi compatibili cu Europa și trebuie făcut ceva cu ei. Când a fost vorba de trimiterea evreilor la muncă forțată, Adolf Hitler i-a precizat amiralului Horty că “cine nu poate munci, trebuie să moară”. La 28 noiembrie 194,1 Hitler i-a comunicat muftiului de Ierusalim că “războiul” cu evreii este “fără compromis”, până la “destrucția finală”. Din multe surse, așadar, este univoc ce avea în vedere Führer-ul.
Un șir de probe suplimentare vin din instrucțiunile emise de Himmler, Heydrich, Hans Frank și de alți decidenți ai regimului. Toate evocă angajamentul de a aplica “dorința Führer-ului (des Führers Wunsch)” în privința evreilor. Instrucțiunile din 23 octombrie 1941 ale șefului Gestapoului, prin care se oprea emigrarea evreilor din Reich, invocă aceeași “dorință”. Jurnalul lui Goebbels probează că Führerul a fost “sufletul” operațiunii de “lichidare” a evreilor.

Arhivele atestă că “soluția finală a chestiunii evreiești” a fost schițată mai întâi ca un jurământ de supunere din partea evreilor (Himmler), apoi ca deportare în Madagascar (Himmler), mai târziu ca trimitere în Rusia (Hitler), pentru ca, după 1941, să se decidă exterminarea. Documentele atestă că o dispoziție expresă dată de Führer a fost, de fapt, și la originea masacrării de evrei și de partizani pe traseul frontului creat prin invadarea Rusiei (iunie 1941).

Aplicarea “soluției finale”, sub aspectele “administrativ, material și financiar”, pe întreg teritoriul Reichului, a fost dispusă, instituțional vorbind, la 31 iulie 1941, de Göring. La 20 ianuarie 1942, a avut loc conferința de la Wannsee, cu șefi administrativi ai Reichului, sub conducerea lui Heydrich, care a invocat din nou “dorința Führerului”. S-au decis atunci înrolarea evreilor pentru muncă și “tratamente speciale”, care subînțelegeau de fapt omorârea.

Așadar, nu are cum să iasă din discuție implicarea Führerului în toate fazele Holocaustului (Shoah). El o revendică până și în Testamentul său politic din 29 aprilie 1945. De fapt, Adolf Hitler a pregătit lovirea pe scară maximă a evreilor cu mult înainte, doar aplicarea ei a venit mai târziu.

Este deja documentat că Adolf Hitler a apucat devreme pe ruta antisemitismului. Despre felul în care acesta gândea avem mărturii ale colegilor de școală. August Kubiczek (The Young Hitler I knew, Boston, 1955) ne spune că, la cincisprezece ani, după ce a văzut la Linz opera Rienzi , a lui Richard Wagner, Adolf Hitler a rămas muncit de gândul că, într-o zi, “ar putea conduce germanii de la servitude la libertate”. Iudeofobia celebrului compozitor l-a influențat. Pe de altă parte, tatăl său era antisemit , iar dascălii lui Adolf Hitler îi urau pe evrei și pe cehi.

Așa stând lucrurile, nu sunt credibile perorațiile din Mein Kampf, în care Adolf Hitler scrie despre “conversiunea” sa la antisemitism, pe care ar fi suferit-o doar într-un an, la Viena. Nu este plauzibilă o atât de bruscă conversiune!
Adolf Hitler a avut, ca orice european, conexiuni cu evrei. Împreună cu un tânăr evreu din Budapesta a înjghebat o afacere cu desene și picturi la Viena. Medicul Eduard Bloch își amintește (Why I Left Europe and What I Hhave Achieved in America, în “Leo Baeck Institute Yearbook”, 47, 2002) că, după înmormântarea mamei, tânărul Adolf Hitler i-a strâns mâna și i-a spus “vă voi fi etern recunoscător, doctore!”. Memorialistul afirmă că nu se întrezărea atunci ce va face Adolf Hitler în viitor.
Încă mai mult, naziștii îl abordau cu respect pe doctorul de altădată al familiei, care era deja membru al lojei B’nai B’rith din Viena. Apoi, Adolf Hitler, fiind deja instalat la Berchtesgaden, ca Führer, l-a socotit pe medic un „Edeljude – evreu nobil” și a spus: „Dacă toți evreii ar fi ca el, nu ar mai exista chestiunea evreiască”. La care, în memoriile sale, Eduard Bloch completează: „Din nou fraza favorită a celor care-i urăsc pe evrei!”.

Oricum, este sigur că Adolf Hitler a plecat cu un „bagaj” antisemit dintr-un oraș, totuși, cu puțini evrei, cum era Linz. Dar abia la Viena, începând cu 1907, antisemitismul său a luat formă militantă. Faptul aceasta se explică, cred eu, prin aceea că la acea dată se conturaseră deja reperele sale.

Opțiunea pangermanistă l-a făcut să rămână un inamic al monarhiei habsburgice și al „statului austriac”. Formarea în tradiționalismul politic l-a făcut adversar al pluralismului partidelor. Respingerea democrației, în favoarea conducerii statului de către un Führer, era deja fermă. Ostilitatea față de social-democrație, care acționa pentru schimbarea societății, era netă. Iar recunoașterea ponderii politice a muncitorimii îl făcea să caute să o aducă cumva de partea sa.
În mintea lui Adolf Hitler, la Viena, aceste repere au dat o combinație pe direcția antisemitismului militant sub influența a trei curente active atunci în capitala imperiului. Este vorba de curentul britanicului H.Chamberlain, preluat de Guido von List, care a pus problemele politicii în termeni de rasă; de curentul din jurul lui Georg von Schoenerer, pangermanist și ostil Romei, care voia folosirea antisemitismului ca bază a unei ideologii populare; de curentul întruchipat de primarul Karl Lueger, care lansa tirade împotriva „bursei evreiești”, a „presei evreiești”, a „moravurilor evreiești”, dar care rămăsese fidel Habsburgilor și Romei.

Din aceste direcții, iudeofobia lui Adolf Hitler s-a accentuat și s-a organizat într-o viziune în care evreii erau peste tot și vinovați de toate. Imaginea evreilor din Răsărit, cu caftan și șuvițe, ca ceva straniu, străbătând străzile Vienei imperiale, avea să-i rămână în minte, cum scrie în Mein Kampf. Adolf Hitler i-a asociat fără a sta pe gânduri, în felul său de a amesteca fără scrupule chestiuni diferite (p.62 și urm, trimiterile sunt la ediția inițială a cărții) cu mișcarea sionismului, cu social-democrația, cu marxismul, cu presa, cu cultura și cu alte prestații ale evreilor. Aceasta într-o Vienă puțin spus în fierbere.
În orice caz, Adolf Hitler a luat deja la Linz contact cu clișeele antisemitismului. Iar la Viena a descoperit că poate obține audiență politică atacând evreii, atacare din care a și făcut cauza sa.

În 1913, Adolf Hitler a părăsit Viena pentru München. Nu înainte de a fi ajuns, cum se laudă în Mein Kampf , la „o perspectivă politică definitivă”, cu trei trăsături: „pangermanismul”, ”inamic al marxismului” și „antisemit absolut”.
La 25 de ani, Adolf Hitler era voluntar în armata germană din Primul Război Mondial. Rănit pe front, a revenit la München, unde a fost recrutat imediat de serviciile secrete ca agent pentru a infiltra Partidul Muncitorilor Germani. Impresionat de talentul oratoric al lui Adolf Hitler, micul partid l-a preluat printre membrii săi și l-a pus pe ruta notorietății.
După Primul Război Mondial, înfrângerea Germaniei, alungarea împăratului, tratatul de la Versailles, reparațiile insuportabile, pericolul bolșevic, spectrul internațional al comunismului i-au consolidat lui Adolf Hitler toate obsesiile. În acest context a scris Mein Kampf (1924), în care ideile se organizează pe direcția unui antisemitism agresiv. În prefața cărții atacă, de altfel, “presa evreiască”, pentru ca totul să culmineze cu aserțiunea propagandistică după care evreii ar vrea „distrugerea fără resturi a Germaniei” (p.702).

Atacul lui Adolf Hitler s-a îndreptat la început contra social-democraților. În Mein Kampf el îi acuză pe aceștia pe larg: că vor puterea politică, că apelează în scop politic la muncitorime, că fac promisiuni fără acoperire. În ce promit social-democrații Adolf Hitler vede „cea mai nemaiauzită înșelare a oamenilor” (p.40). El nu-și ascundea ostilitatea de fapt ideologică față de social-democrați, dar vorbea de „lipsa de integritate a tacticii social-democrate” (p.52). Pe social-democrați îi voia eliminați cu orice chip.

Adolf Hitler declară însă, destul de brusc, că și-a dat seama că „numai cunoașterea evreimii oferă cheia captării intențiilor lăuntrice și, deci, adevărate ale social-democrației” (p.54). Cunoașterea aceasta ar dezvălui chiar natura social-democrației. Atacarea social-democraților devine astfel, la Adolf Hitler, atac la evrei.

Evreul ar fi implacabil „dușman intern (innere Feind)” (p.361), interesat de democrație până o instrumentalizează (p.361). Evreii ar fi fost până și la originea scindării dintre protestanți și catolici (p.629). Evreul ar „bastarda poporul nostru (Bastardierung an unseren Volk)” (p.629), iar arta evreilor ar fi „spiritual pestilențială” (p.62).

Adolf Hitler leagă de-a valma în Mein Kampf, într-o demagogie ce avea să-i fie specifică, înfrângerea Germaniei, condițiile dure ce i s-au impus prin tratatul de la Versailles, republica de la Weimar, răscoala comuniștilor și anarhiștilor din Bavaria în noiembrie 1918, bolșevismul, marxismul, internaționalizarea comunismului și evreii. Iar în raport cu acest amalgam aiuritor, adoptă o ținută mesianică. Lupta cu evreii ar fi o luptă pentru „păstrare de sine (Selbsterhaltung)”, sub deviza „pe cât mă apăr de evrei lupt pentru cauza Domnului” (p.70).

Evreii ar fi pericolul pentru Europa, căci ei ar viza „cucerirea lumii (Eroberung der Welt)” (p.352) și „stăpânirea evreiască a lumii (jüdische Weltbeherrschung)” (p.704). Adolf Hitler revendică pentru național-socialismul său „meritul” de a fi transformat antisemitismul în „mișcare populară”(p.628).

Adolf Hitler nu-i ataca doar pe evrei. Francezii și rușii sunt atacați cu înverșunare în Mein Kampf. Doar că pe evrei îi ridică la rangul de cheie a istoriei universale. Vizibil, Adolf Hitler avea capul umplut cu formulări folclorice antievreiești, smulse din diferite scrieri ale diferitelor epoci, și, mai ales, cu Protocoalele Înțelepților Sionului, cunoscuta făcătură a Ohranei țariste pentru a-i compromite pe evrei. Se știe că social-democrații au fost cei care au reprimat răscoala amintită de la München, dar Adolf Hitler a reținut că evreii decid printre comuniști, ca și printre social-democrați.

Deja în Mein Kampf a început cochetarea lui Adolf Hitler cu genocidul, după ce felul lui de a privi lucrurile, străin de fapte și de justiție, se turase la maximum. El pune Primul Război Mondial în seama evreilor și scrie că „dacă ar fi fost gazați (unter Giftgas gehalten) douăsprezece până la cincisprezece mii de corupători evrei, așa cum sute de mii dintre cei mai buni lucrători din toate straturile și profesiile au trebuit să îndure, atunci nu ar fi fost zadarnice milioanele de căzuți pe front” (p.772). Adolf Hitler devine, deja în Mein Kampf, „antisemit genocidal” (Robert Wistrich, Laboratory of World Destruction…, p.367). În 1939, ca Führer cu puteri nelimitate, el a dezvăluit de fapt ceea ce avea de mult în minte și a trecut la aplicare.
Ce spune Adolf Hitler despre evrei în Mein Kampf este ușor de contrazis. Întrucât clișeele sale mai ocupă minți pe lume și circulă nestingherite de replici și din considerente de luciditate amintesc câteva fapte.

De pildă, este imposibil de separat filonul german de cel evreiesc chiar în clasicismul german. Luther, Böhme, Kant, Hegel, Schelling nu au fost lipsiți de puncte de sprijin intelectuale evreiești. Nu discutăm aici de alte culturi naționale!
Capitala imperiului era, desigur, un creuzet de grupuri etnice, cu obiceiuri distincte. Dar era, la începutul secolului al XX-lea, și locul din care plecau inițiative în știința, economia și cultura lumii. Este evident că autorul cărții Mein Kampf nu le-a sesizat. Modernitatea ce se pregătea la Viena nu a perceput-o.

Unii evrei sioniști erau socializanți, dar faptul ținea de revenirea la o tradiție străveche, în condițiile vieții din Țara Sfântă, în care reveneau sau voiau să revină. Nu era vorba la sioniști de vreo schimbare a ordinii în Europa.
Nicăieri evreii nu au fost social-democrați sau comuniști în procent covârșitor. Destui au devenit comuniști în condiții în care erau fără apărare. Mulți au fost, de fapt, port drapel al țării în care trăiau și au slujit-o mai devotat decât nativii. Unii au devenit naționaliști ai țării respective!

Pe teritoriul german erau în anii treizeci sub un milion de evrei, la o populație de vreo șaptezeci de milioane. Ponderea lor nu avea cum să reprezinte un pericol. Cea mai mare înflorire a culturii germane și a celei evreiești s-au atins, de fapt, în epoca emancipării evreilor din societatea germană.

În nici o țară a epocii evreii nu au fost majoritatea, nici chiar în partidele stângii. Ei nu au condus singuri vreodată, chiar dacă au devenit președinți, prim-miniștri, papi, cardinali, șefi de partide, ideologi și orice altceva, în SUA, în Europa și în alte părți ale lumii. Iar după catastrofa lăsată în urmă de Adolf Hitler, Germania a trebuit, cum au mărturisit reprezentanții ei, să restabilească moștenirea, inclusiv culturală, a evreilor, din nefericire fără evrei.

Dar nu contrazicerea în detalii a perorațiilor lui Adolf Hitler ne preocupă aici. Istoria, inclusiv istoria scrisă, precum și sociologia, le-au infirmat complet, demult. Este vorba de altceva. Anume, de a semnala încă o dată cum din date false, din educație plină de prejudecăți, din vederi înguste și ideologii improvizate, rămase fără replicile cuvenite, au putut să iasă aventurieri și aventuri și, până la urmă, o tragedie fără precedent a istoriei.

PRINT