OPINIE

Mitropolitul Bartolomeu Anania astăzi

La nouă ani de la dispariția mitropolitului Bartolomeu Anania, Mitropolia clujeană m-a invitat să evoc ceea ce am trăit nemijlocit în relație cu prestigiosul ierarh. Am acceptat pe loc fiindcă personalitatea celui dispărut nu se lasă zăvorâtă în muzeu, fiind prezentă în viața de astăzi prin numeroase înfăptuiri. Mai mult, ea pune la încercare și acum, prin vederi proprii, evoluțiile din România.

Am avut ocazia de a coopera cu Înalt Prea Sfințitul. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a fost întronizat la eparhia Vadului, Feleacului și Clujului în 7 februarie 1993, subsemnatul fiind ales rectorul Universității „Babeș-Bolyai” în 30 martie 1993. România își căuta la începutul anilor nouăzeci din nou drumul, vremurile cereau pricepere, viziune și inovație, iar cele două instituții aveau greutate în deciziile din țară. Cooperarea noastră în fruntea celor două instituții s-a întins pe optsprezece ani.

Așa cum am subliniat la timpul potrivit (vezi Andrei Marga, Philosophia et Theologia Hodie, EFES, Cluj-Napoca, 2008, pp. 27-44), am fost încredințat de la început că noul arhiepiscop va exercita într-un mod inconfundabil înalta sa demnitate ecleziastică. Era, în definitiv, o personalitate familiarizată cu Clujul încă din studenţia la medicină, și care, după un stagiu de ani în Statele Unite ale Americii, ştia să pună în legătură creştinismul ortodox cu modernitatea. O personalitate care asocia erudiţia cu capacitatea acţiunii, ataşamentul la tradiţie cu preocuparea de schimbare, respectarea principiilor cu exigenţa de sine. O personalitate interesată nu de flatări, cum sunt prea mulți care nu au de fapt nimic de spus, de pe scena României timpului nostru, cât de realizări durabile, ale sale și ale societății din jur. Iar pe soclul acestora, venea oratorul redutabil, argumentativ.

Am trăit ca avantaj să pot lua mereu în calcul, ca rector, afinitatea arhiepiscopului Bartolomeu Anania pentru realizări temeinice, opțiunea pentru sincronizare şi convingerea că cel care-și asumă funcții publice se justifică prin ceea rămâne pozitiv în urma sa. Asemenea avantaj este rar.

Cum se știe, în anii 1993-95 am organizat, împreună cu numeroși colegi, ansamblul studiilor teologice cu patru facultăți și Institutul de studii iudaice, la Universitatea clujeană. Era importantă punerea în valoare a ceea ce au în comun denominațiunile creștinismului și ale iudaismului. A fost o premieră internațională, salutată atunci în multe locuri din lume. După 2012 ansamblul a fost afectat de decizii greșite, de cupiditate și amatorism, ca și, de altfel, ansamblul celorlalte facultăți, dintre care șapte nou create, dar la Universitatea Babeș-Bolyai se trăiește și astăzi din toate acestea. Inspiraţia, ștacheta ridicată pusă în fața dascălilor și studenților, numeroase iniţiative ce au dus la articularea Facultății de Teologie Ortodoxă i-au aparținut arhiepiscopului Bartolomeu Anania.

Ne amintim că în anii nouăzeci se punea şi în România problema reorganizării programelor şi instituţiilor în așa fel încât fireasca paradigmă naţională să fie inclusă în noua paradigmă europeană. Cum se observă pe documente, Universitatea „Babeş-Bolyai” şi-a asumat atunci, la nivel național, rolul de prefigurare a unei Românii europenizate, cu profit pentru ţară şi cetăţenii ei.

L-am avut alături, pot spune, pe arhiepiscopul Bartolomeu Anania, ca personalitate care scruta orizonturile, cu puterea pe care o dă experiența, cultura şi devoţiunea pentru un ideal național și european înțeles la propriu. Mai târziu nu s-a mai înaintat pe linia a ceea ce s-a făcut în 1993-2011, dar este cert că s-a creat în acei ani o opțiune proeuropeană mai bine gândită decât în anii care au urmat.

Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a stimulat cooperări fructuoase între ortodoxie, catoli­cism și protestantism. El a pledat pentru studiul ebraicei la teologia ortodoxă, iar preocuparea pentru contacte cu Ţara Sfântă a sprijinit-o. El a contribuit efectiv la atmosfera ecumenică ce se instala în Universitate și în Clujul din dificilii ani nouăzeci.

Ecumenismul era atunci, desigur, o temă la ordinea zilei. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a rămas fidel „ecumenismului cu respectul identității”. acestei opțiuni, care s-a dovedit cu timpul mai profundă, deși la început părea doar conservativă. Privind astăzi retrospectiv, putem spune că a avut dreptate când a previzionat acel „sincretism doctrinar și amalgamare morală, anticipând astfel era antihtristică a confuziei și disoluției” (Apa cea vie a ortodoxiei, Renașterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 36). Cu confuzia și disoluția Bisericile au de luptat și astăzi, și nu doar în România!

Una dintre performanțele intelectuale cu care cei din Universitate ne-am mândrit atunci, în țară și în afara ei, a fost aceea că suntem la Cluj-Napoca contemporani cu noua traducere a Bibliei. Se știa de mult, iar în Memorii (Polirom, Iași, 2008) arhiepiscopul Bartolomeu Anania a precizat că traducerea a fost comandată de patriarhul Justin Moisescu. Rațiunea era că „versiunea românească a Bibliei, cea din 1936, era depășită și se apropia vremea uneia care să-și împroprieze vârsta de acum a limbii române” (p.649).

Am fost bucuroși să observăm că Noul Testament (în versiunea tipărită în 1995) şi Pentateuhul (în versiunea tipărită în 1997), traduse de arhiepiscopul Bartolomeu Anania, apoi ediția jubiliară a Bibliei, au deschis un nou interes pentru Biblie și pentru răspunderile în faţa cărora pune umanitatea. De aceea, noua traducere a Bibliei a și fost lansată în Aula Magna, iar autorului i-a revenit titlul de doctor honoris causa al Universității, primul în cv-ul său!

Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a făcut, cum o spune limpede, operă de diortosire, adică de aducere la zi, prin ameliorare, a traducerii unor texte. El a făcut, însă, trebuie spus, și traducere completă, pe suprafață mare, chiar dacă nu a vrut să facă vreun caz de aceasta. La drept vorbind, nici nu putea să nu facă retraducerea unei mari părți a Bibliei, căci, orice s-ar spune, aceasta a cunoscut în istorie, în multe țări, inclusiv la noi, traduceri care voiau să fie accesibile, uneori cu sacrificarea fidelității, sau traduceri care nu au trecut în spatele versiunilor grecești și latine moștenite. Oricum, arhiepiscopul Bartolomeu Anania a lăsat în urmă o traducere cu caracteristici rezultate dintr-o concepție personală, care s-a dovedit fecundă.

Arhiepiscopul Bartolomeu Anania şi‑a asumat deliberat metoda pe care o numea „comparatis­mul”. Aceasta l-a făcut să pună în relief soluţii variate de traducere şi interpretare acumulate de‑a lungul istoriei şi să adopte argumen­tativ varianta proprie. De aceea, se poate spune că nu numai în traducere, ci şi în doctul aparat critic care o susține, s-a adunat o imensă cultură. Într‑un sens, traducerea arhiepiscopului Bartolomeu Anania este și sinteză personală a întreprinderilor similare din trecut şi de astăzi.

Suntem, în continuare, într‑o epocă dominată de relativism, în care grupuri întregi, dar și indivizi numeroși cred că lumea începe și se sfârșește cu ei. „Omul este măsura lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt și a celor ce nu sunt pentru că nu sunt”, cum spunea Protagora. Numai că nu inșii care nu se văd decât pe ei înșiși, cu simțirile lor îndoielnice și orizonturile lor mărginite, sunt măsura!

Dar este și o epocă în care este mai presantă ca altădată regăsirea de sine a fiecăruia. Iar aceasta presupune restabilirea valorilor ferme. La rândul ei, restabilirea nu este posibilă fără a reaprinde răspunderea izvorâtă din grija creştină pentru situaţia celuilalt. Cum Dostoievski a spus, atât de impresionant, „suntem toți vinovați de tot și de toate, în fața tuturor, și eu mai mult decât alții”. Această răspundere continuă să fie temelia pentru renaștere – renaşterea morală sau de orice fel din lumea în care trăim.

Și prin traducerea Bibliei arhiepiscopul Bartolomeu Anania voia să servească asemenea renaștere în țara sa și o servește. El nu a rămas dator cu inițiative, eforturi și realizări în acest sens.

Atunci când a fost instalat la eparhia clujeană arhiepiscopul Bartolomeu Anania mărturisea dorința de a repune în legătură intimă credinţa şi cultura. În definitiv, este încă în jur multă credință elementară, fără efecte în comportamente, și destulă cultură de șuetă, fără telos, convingeri și credință. Între timp, această deviză a contribuit la revenirea multor intelectuali la Biserică, precum și la un contact lărgit al credincioșilor cu centrele de cultură.

Dar ceea ce am salutat de la început a fost faptul că ea a contribuit la afirmarea și la Cluj-Napoca și în România a unei optici sincronizate asupra lumii și vieții din zilele noastre. Anume, nu există alternativă la doctrina drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, cu rădăcini în dreptul roman. Știinţa şi filosofia, înrădăcinate în Atena antică, există numai explicând imanent fenomenele lumii. Religia înrădăcinată în Ierusalim nu se lasă depăşită nici de ştiinţă (cum năzuia uneori Comte), nici de filosofie (cum spera Hegel), nici de emancipare (cum credea Marx). Această religie – cum bine a observat cel care a semnalat o epoca culturală în care suntem, Franz Rosenzweig – a trecut „dincoace” de pragurile modernităţii.

A devenit limpede, de asemenea, deja la începutul anilor nouăzeci, că pe terenul înţelegerii Bibliei se joacă de fapt, astăzi, mize mari ale umanității. Aici se înrădăcinează originile comune și ceea ce diferențiază iudaismul, creștinismul și islamul. Aici este suportul constatării profunde a Episcopatului german (Erklärung uber das Verhältnis der Kirche zum Judentum, 1980), care a consemnat o stare de fapt şi a prefigurat o evoluţie: „astăzi descoperă şi autorii evrei pe evreul Isus”, iar „cine îl întâlneşte pe Isus, întâlneşte iudaismul”. Numai urmărind istoria lui Isus îl vom putea înțelege drept cotitură în istoria lumii şi referinţă a prezentului.

La mereu reluata lectură a Bibliei arhiepiscopul Bartolomeu Anania invita stăruitor. O lectură, desigur, cât se poate mai informată! Căci arhiepiscopul Bartolomeu Anania, cum atestă comentariile sale biblice, a excelat în cultura română și prin întinse cunoștințe de istorie, în mod exact de istorie a iudeilor, pe care le-a folosit pentru a face inteligibil textul sacru. El a lăsat exemplul unei personalități care s-a încredințat Bibliei – în mod exact Bibliei luată împreună cu înțelegerea culturii din care s-a înălțat și a obligațiilor ce revin credinciosului.

Mai nou, raportările la Biblie au simțit nevoia de a reveni la origini – adică de a repune Biblia în legătură cu limbajul ei originar, care a fost unul al ebraicei, apoi al dialectului aramaic. Noul curs a început, pentru vremea noastră, cu un vestit dialog public (Hans Küng, Pinhas Lapide, Jesus im Wiederstreit. Ein jüdisch-christlicher Dialog, Calwer, Stuttgart, 1981). Atunci prestigiosul rabin a arătat cât de importante sunt pentru cunoașterea lui Isus cele „cinci legături cu iudaismul”: mediul înconjurător, limba ebraică, înțelegerea Bibliei ebraice, gândirea în imagini și parabole, grija pentru poporul lui Israel. Hans Küng nu a ezitat să remarce exigențele traducerii exacte și să ceară cooperare cu ebraiștii nativi. Nu ai cum să ajungi la Isus rupându-l de lumea din care s-a înălțat.

Cum se poziționează traducerea datorată arhiepiscopului Bartolomeu Anania față de lectura ebraică a Bibliei? Întrebarea se pune pentru orice traducere ce ia ca bază Septuaginta.

Iau în considerare aici doar o opțiune de traducere, edificatoare, însă. Ea privește “crearea lumii”.

În lectura iudaică a Genezei te întâmpină din capul locului punctul de vedere după care “crearea lumii” nu a procedat ex nihilo, cum s-a înțeles lungă vreme, ci in nihilo – ceea ce este incomparabil mai inteligibil (Leon Askenazi, Lecons sur la Torah, Albin Michel, Paris, 2007, p.42.Vezi și comentariul în Andrei Marga, Filosofi și teologi, Editura Meteor, București, 2019, pp.70-79). Analogia cea mai apropiată a creației este “a da naștere cuiva”, iar cuvântul “Tată” cîștigă pe acest fond poziție centrală în Biblie.

Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a ocolit înțelept traducerea tradițională a ebraicului “bara” cu “creație”, preferând-o pe cea propusă de greci, cu “poieo”, care în românește este “facere”. Cred că soluția sa dă seama mai bine de faptul că, deși continuăm să vorbim de “creație”, neavând termen mai bun, trebuie să avem în vedere că aceasta nu este asimilabilă cu “creație din nimic”, cum se mai spune. De notat că la acest nivel de abstractizare lupta este inevitabil cu limitele limbilor!

Arhepiscopul Bartolomeu Anania cunoștea complicațiile teologice, metafizice și de limbaj ale traducerii Bibliei. Nu s-a găsit vreo divergență în raport cu cei care vin nativ din universul ebraicei, în care, așa cum se știe, a fost elaborat Vechiul Testament și a fost gândit Noul Testament!

Când te ocupi de administrație ai de rezolvat și alte chestiuni decât cele religioase, teologice, ecleziale. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania le știa rezolva cu pricepere, prompt, în termenii proprii administrației.

Exemplară a fost raportarea sa la autorități – mai ales că în România mai stăruie nefericita tradiție de a socoti că orice ins ajuns într-o funcție are valoare, deoarece este autoritate. Cum spunea, cea mai cultivată personalitate a României interbelice de la Cluj, exigentul Virgil Bărbat, la noi, în loc ca funcțiile să urmeze valoarea, se procedează invers – funcțiile sunt socotite sursă de valoare. Se înțelege anevoie și prea târziu că și demnitarii pot fi sub demnitățile în care au nimerit.

În mod cetățenesc, dar ferm, arhiepiscopul Bartolomeu Anania a rămas vertical și știa să-și pună în valoare înălțimea sa, inclusiv culturală, în fața atâtor neaveniți care parvin fără merite și valoare în viața publică. Altfel spus, nu te pleci în fața celor care au rămas mici, profesional, civic și moral, ori în ce funcție au nimerit! Arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu a vrut să interfereze cu politicile militante, dar aceasta nu l-a împiedicat să spună răspicat ce nu se face ca persoană demnă și ce nu este creștin.

Am avut cu arhiepiscopul Bartolomeu Anania discuții despre efectivul de facultăți de teologie ortodoxă și, desigur, despre dezvoltarea universitară din Cluj-Napoca și din România. Mai ales că și patriarhul Teoctist și mitropolitul Moldovei, Daniel, îmi cereau la un moment dat, ca ministru al Educației Naționale, să intervin pentru a raționaliza efectivul de facultăți și secții de specializare ce se creaseră în toate specializările, în exces, în 1990-1995, pe teritoriul țării.

Îmi asumasem, desigur, în 1997-2000, să sincronizez structura universitară din România cu ceea ce se face în Europa și să sprijin o diversificare în raport cu nevoile, care înseamnă dezvoltare. Anticipam, însă, că nu toate semințele încolțesc și că nu toate florile dau și fructe.

Acum a venit ziua în care România trebuie să-și refacă rețeaua studiilor universitare luând în seamă profesionalismul și desfăcând mecanismele „legalizate” ale corupției din universități, asigurate de chiar Legea 1/2011, care este în vigoare. Compromisurile fără precedent în istoria țării în materie de numire de profesori, de nivel profesional, ce au loc în ultima decadă, ar trebui oprite. Dacă se vrea ca universitățile din țară să mai conteze dincolo de rapoarte și autoflatări! În fapt, nu este universitate, la propriu, unde creația este slabă.

Arhiepiscopul Bartolomeu Anania era preocupat de religiozitatea ce se răsfrânge în atitudinea și acțiunea de zi cu zi a omului. Am avut discuții privind orarul cotidian al studenților teologi, infrastructura acestuia și concordanța vieții cu învățătura pe care studenții o dobândesc. După cum am avut discuții despre preoție și prezența creștinismului în viața de zi cu zi. Temă, cum știm, deschisă și azi în Bisericile din lume! Arhiepiscopul Bartolomeu Anania era net pentru o ținută străină de suficiență, de plaisirism, de lăcomie, de detașare de suferințele lumii. De aceea, a și dispus măsuri de protejare a specificului religios și a dezvoltat legarea studiilor teologice cu societatea.

Arhiepiscopul Bartolomeu Anania a fost un constructor – iar aceasta nu este metaforă. El știa prea bine că nu se face biserică oricum, că acel loc trebuie să aibă o semnificație dată de o experiență religioasă. Bisericile Ierusalimului, ale Greciei și Romei sunt mereu exemple. Astăzi, privind în urmă, putem ușor distinge stilistic bisericile pe care le-a autorizat și de care era mândru.

Atunci când dezvolți relațiile internaționale trebuie să te îngrijești să oferi partenerilor creații, experiențe, personalități veritabile, cu notorietate pe scara cea mai largă. Mărturisesc că în cea mai amplă și mai relevantă rețea de cooperări internaționale pe care, împreună cu colegii, am creat-o în jurul unei universități din România, în 1993-2012, am contat pe arhiepiscopul Bartolomeu Anania. Atunci cei mai mari teologi ai lumii – ortodocși, catolici, protestanți – au venit la Cluj-Napoca. Papa Benedict al XVI-lea, a și spus, pe treptele bazilicii San Pietro, celor de la Universitatea clujeană, „eu sunt unul de a-i voștri!”. Efectiv, Universitatea a fost în acei ani centru relevant al teologiei de azi.

Arhiepiscopul Bartolomeu Anania era un om al cetății în înțelesul deplin. Nici el nu accepta că ești creștin doar de la umeri în sus. Nu accepta nici el că ești cetățean doar la alegeri. Mai ales că în România luase formă atunci curentul „apolitismului”, care confunda apartidismul cu abstinența politică când era clar că soluția viabilă depinde de politică. Acest curent încuraja fatidic ascunderea oportunismului sub maxima „să nu ne băgăm în politică!”, care a devenit mai apoi stupizenia „să nu comentăm hotărârile justiției!”. Ca și cum litigiile dintre oameni le rezolvă îngerii!

Astăzi vedem consecințele – acest curent nu a făcut decât să priveze România de energii considerabile și să lase în urmă probleme grele. Cum ne spun, în sfârșit, cei mai mari economiști de azi din țară, nu s-a atins nici acum producția agregată din 1989. Cum ne spun cei mai buni constituționaliști din lume, justiția este înțeleasă în România drept „justiție politică”. Cum constatăm, țara riscă acum să devină campioană la comerțul cu ființe umane. Cum vede orice cetățean, statul este parazitat de inși fără pregătire și valoare. Nu trebuie să faci neapărat politică, să fii în vreun partid, dar este ceva cetățenesc să vezi realitățile și să îți spui răspicat opinia, oricare ar fi ea.

Arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu era omul jumătăților de adevăruri sau al adevărurilor spuse pe jumătate. De aceea, a salutat cotitura istorică din 1989, dar nu a cedat noului conformism. De data aceasta, cum spunea, conformismului creat de libertatea însăși, la care s-a aspirat pe drept și cu ardoare. În Apa cea vie a ortodoxiei (Renașterea, Cluj-Napoca, 2002) arhiepiscopul Bartolomeu Anania a acuzat, cu delicatețe, dar univoc, deformările libertății la care s-a consimțit la noi și a semnalat „o răsturnare de valori, în care virtutea devine slăbiciune, iar slăbiciunea devine sursă de exploatare, cu cât libertatea este mai generoasă, cu atât mai mari sunt foloasele celor ce o neagă” (p.42). Soluția o vedea în „regenerarea” care să asigure „primatul adevărului asupra minciunii, al încrederii asupra îndoielii, al curajului asupra lașității, al hărniciei asupra delăsării, al cinstei asupra corupției, al sincerității asupra ambiguității, al demnității asupra servilismului și, într-o cuprindere mai largă, al primatului spiritului asupra materiei” (p.17).

Se observă ușor că problemele României au rămas – ba unele au continuat să se agraveze în ultima decadă. Arhiepiscopul Bartolomeu Anania avea dreptate când spunea că, răsturnând ierarhia valorilor, nu se ajunge departe!

Să observăm impresionanta sa predică despre democrație, Măreția Stăpânului care-și slujește supușii și adevărata democrație (Predici la duminicile Triodului, Fundația, Cluj-Napoca, 2011, cd 4). Ea este o reflecție strălucitoare asupra discuției dintre Isus și apostoli, după ce soția lui Zevedeu a cerut Mântuitorului ca fii ei să fie puși în roluri principale.

„Principiul creștin este un principiu politic”, iar răspunsul la acea cerere, dat de Mântuitor, atestă – argumenta arhiepiscopul Bartolomeu Anania – că „s-a deschis calea democrației”. Aceasta înseamnă că în vederea ajungerii în demnități trebuie alegere, nu numire, dar alegere nu prin aranjamente, ci alegere a celor mai vrednici. Iar „a fi ales nu înseamnă a domni, ci a sluji”. „Cel mai mare în funcție este și cel mai servitor al celorlalți” – nu este altceva decât „slugă” a celorlalți. Este dreptul intangibil al cetățenilor de a cere socoteală celor aleși, căci un conducător, înainte de a fi conducător, este slujitor.

Această predică, spus fără ocolișuri, ar trebui pusă pe biroul decidenților români de la vârf până jos. Asemenea formulări simple și categorice ale arhiepiscopului Bartolomeu Anania nu și-au pierdut de loc din acuitate nici în zilele noastre. Sub termenii teologiei și ai evanghelizării la el se aflau adesea meditații și avertismente dintre cele mai profunde asupra societății românești a zilelor noastre. (Fragment din conferința lui Andrei Marga, Mitropolitul Bartolomeu astăzi, susținută în 30 ianuarie 2020 la Muzeul Mitropoliei Clujului).

PRINT