OPINIE

Nevoia de intelectuali publici

Societățile actuale au „baze culturale”, ne spun antropologii. Extraordinar de rapida refacere postbelică a Germaniei nu se poate explica fără acțiunea de înaltă calificare a intelectualilor ei. Un publicist vestit de azi spune că secretul avansului Statelor Unite ale Americii îl constituie universitățile lor de frunte. Din 1978, China urcă continuu în performanțe cu o strategie (opening-up) ce a pus la lucru mințile. Țările Europei centrale au mereu beneficiul unor vârfuri intelectuale competitive și angajate față de cauze publice.

Personal, sunt de părere că oamenii dintr-o țară trăiesc până la urmă precum gândesc și consimt, iar soarta lor este și chestiune de voință proprie. Ea intră, însă, în răspunderea intelectualilor lor publici, înainte de ceilalți cetățeni. Intelectualii publici scot, de obicei, societăți întregi din erori și împotmoliri și le sprijină să ia direcții noi. Aceștia au a observa și argumenta ceea ce este fals sau nu merge și a deschide orizonturile schimbării, fie și împotriva curentului.

Cu o asemenea convingere am răspuns, la un moment dat, la întrebările doamnei Miruna Fântânescu (București). Lungul interviu conține o reflecție asupra intelectualului în relație cu viața publică – reflecție ce rămâne actuală și pe care o redau. Întrebările sunt, în mod firesc, semnalate, restul fiind, de fiecare dată, răspunsul meu.

Cum definiți intelectualul public? Care este rolul și misiunea sa?

Sunt indispensabile câteva distincții. Există intelectuali mediocri, care sunt numiți în funcții și ridicați la titluri, dar nu sunt, la propriu, nici intelectuali și nici politicieni, ci doar activiști de circumstanță ai unor cauze. Aportul fenomenului plagiatului, al examenelor trecute cu toleranță, al comisiilor stabilite de candidat la formarea de asemenea intelectuali, ca și al irelevanței a ceea ce ei spun că fac este abia la începutul dezvăluirii. În fapt, mediocrizarea, dacă se poate spune așa, este un fenomen ce se dilată în fapt de la o zi la alta, iar curmarea ei se întrezărește anevoios.

Există intelectuali care intră în politică, dar nu sunt propriu-zis intelectuali publici. Anvergura operei proprii de analiză și organizare a ideilor este, totuși, o condiție a intelectualului public.

Absența acestei opere nu schimbă relevanța unei personalități publice, dar o plasează în altă categorie, firește, demnă și ea de prețuire și respect. Este greu să nu admiri pregătirea și elaborarea intelectuală a lui Helmut Schmidt, dar el a fost eminamente o personalitate politică, de rară perspicacitate și pondere în timpul nostru. În definitiv, tranziția răsăriteană a avut oameni de talia lui Havel sau Gyeremek, dar aceștia au fost intelectuali angajați în viața politică, care au avut prestații istorice, fără a fi ceea ce se numește, la propriu, intelectual public.

Astfel de intelectuali angajați în viața politică a societăților contează uneori mai mult decât intelectualii publici. Ei rămân, totuși, altceva.

Ca să discutăm pe exemple precise, în zilele noastre, sunt intelectuali publici personalități precum Jürgen Habermas, Joseph Ratzinger, Jacques Attali, Paul Krugman, Michael Sandel, Shlomo Avineri, Joseph Stiglitz, Niall Ferguson – cu siguranță și alții, unii din generații mai noi, precum Thomas Piketty, Armin Nassehi, poate încă nu de ajuns de notorii. Aceștia dispun de calificare certă în domeniul lor originar de specializare, au o concepție personală elaborată despre societatea timpului, pot converti convingeri teoretice în recomandări de acțiune și intervin în dezbaterile semnificative ale timpului.

Pentru a elucida cu precizie ce înseamnă „intelectualul public”, este instructivă luarea în considerare a medierilor actuale în relația dintre theoria și praxis, tematizată deja de anticii greci. Acestea sunt, în opinia mea, cinci – „elaborarea teoriei”, „desfășurarea reflecției culturale”, „formarea voinței politice”, „răspândirea cunoștințelor teoretice”, „organizarea acțiunii și acțiunea însăși” (detaliat în A. Marga, Rațiune și voință de rațiune, Editura Academiei Române, București, 2018, p.188-198). Intelectualul public demn de nume are formatul care îi permite să pășească pe fiecare treaptă a legăturii dintre viziune (teorie) și acțiune. Aceasta nu înseamnă că el face de toate, ci numai că în orizontul său de reflecție intră medierile diverse, iar el le poate aborda.

Misiunea „intelectualilor publici” este de a explora căi ale civilizării și umanizării și de a fi de fiecare dată conștiința trează și critică a situației date. Ei sunt senzorii dificultăților și noului și cei care previn oamenii asupra pericolelor. Iar rolul fiecăruia, ce derivă, din această misiune, este evident multiplu. În orice situație, acest rol nu are de a face cu vreo abstinență, cu indiferență, cu confortul statului deoparte, cu suficiența în general, dar nici cu părtiniri ieftine, în fond oportuniste.

Cum se raportează intelectualii publici la politică?

Este necesară, totuși, o reflecție asupra a ceea ce înseamnă astăzi politica. Căci, sub foarte multe aspecte, chiar înțelegerea politicii creează dificultăți celui care examinează relația dintre intelectuali și politică.

Dacă nu vrem să cedăm unui paseism generator el însuși de erori, este de observat că nu mai suntem la nivelul lui Aristotel, al conceperii politicii ca prelungire a eticii. Nu suntem nici doar la nivelul lui Hobbes și Machiavelli, al considerării ei ca acțiune de controlare cu orice mijloc a societății. Nici Vico, care a legat politica de vorbire, nu mai spune destul. Nici chiar Kant, care a repus-o în contact cu morala, nu convinge deplin. Hegel, care a conceput politica drept acțiune în slujba triumfului rațiunii în lume, pare din alt univers. La fel Marx, care a plasat-o în lupta claselor sociale. Max Weber, care a privit politica drept acțiune pentru a câștiga în competiția puterilor pentru stăpânirea lumii, duce prea departe lucrurile. Mai aproape de nevoile și afinitățile epocii noastre, Hannah Arendt a legat profitabil politica de recuperarea perspectivei antice a comunităților de ființe raționale care conviețuiesc potrivit unor valori asumate. Venind și mai spre timpul nostru, Habermas a arătat că în reproducerea culturală și umană a vieții, pe treapta pe care o constituie societatea modernă, politica este o activitate care țintește la eliberarea comunicării de limitări, inclusiv de limitările structurilor comunicării înseși, și, cu aceasta, la deschiderea dezbaterii asupra a ceea ce o societate poate să atingă și a căilor pe care are, în mod rezonabil, de înaintat.

Fiind conștient de această istorie – evocată aici, firește, doar în linii mari – consider că politica este o activitate indispensabilă într-o societate modernă și democratică, iar subsistemul politicii – alături de cel economic, de cel administrativ și de cel cultural – este o componentă a sistemului social. Este componenta care, cel puțin în anumite perioade, îi imprimă acestuia direcția. Cine elimină politica din societate, elimină mijlocul cel mai eficace pentru a corecta direcții nefaste.

Intelectualii publici nu fac caz de apartenența lor la un partid, chiar dacă sunt explicit de partea unor partide sau direcții politice. Dar ei nu fac caz nici de neapartenența lor, de vreo „neutralitate”, pe care nimeni dintre maturi nu o cere și care nu duce la nimic! Ei se lasă conduși de o înțelegere neinstrumentată, emancipată a rațiunii.

Ca să dau exemple, Joseph Ratzinger nu și-a ascuns afinitatea pentru creștin-democrația lui Adenauer, sau Jürgen Habermas pentru social-democrație, Paul Krugman pentru liberalism, sau Jacques Attali pentru stânga franceză, sau Michael Sandel pentru democrații lui Obama. Intelectualii publici își asumă politica, înțeleasă ca o componentă inerentă unei societăți mature și ca mediu în care se decide evoluția societății și, cu aceasta, viața oamenilor.

Intelectualii publici își asumă politica, dar nu în vederea unei proptele în carieră, a unei afaceri, a unui avantaj unilateral, cum practică astăzi mulți intelectuali care contribuie la degradarea politicii. Într-o lume în care, deocamdată, forța convingerilor proprii slăbește, intelectualii publici sunt, prin cunoaștere și probitate, reperele care întrunesc cea mai mare încredere. Intelectualii publici își asumă politica drept șansă de a pune în aplicare un proiect în interes public și de a promova argumentativ o viziune și un mod de a trăi și de a acționa.

În ce măsura se pot implica intelectualii în politică? Pot ocupa funcții de conducere în cadrul anumitor partide sau guverne? În ce măsură, implicându-se în mod direct, își pierd intelectualii publici spiritul critic?

Am mai spus că „apartidismul” este posibil, „apolitismul” nu! Aș mai adăuga doar o observație, anume că și privirea evenimentelor la televizor, pasivitatea, așadar, sau, mai larg, apatia, sunt semnale politice și implică decizii politice.

Putem discuta cine pierde și cât pierde societatea cu asemenea atitudini. Un fapt este la fel de sigur: nu iese operă intelectuală acolo unde nu este angajare pentru o cauză! Iar succesele și eșecurile chiar din cultura noastră oferă nenumărate probe!

Depinde cum privim spiritul critic. Dacă acesta este echivalat cu judecățile unor oameni sustrași răspunderilor practice, care țin predici de la vreun amvon închipuit sau emit panseuri ocazionale fără să se întrebe dacă ei sunt, prin faptele lor, la înălțimea a ceea ce critică, atunci nu este spirit critic. Este, în cel mai bun caz, moralizare, de un oarecare calibru, neferită de ipocrizie, dar nu spirit critic. Cel puțin de la Descartes, Kant și Hegel încoace, termenul „critic” are o conotație precisă. Simpla blamare morală sau estetică nu sunt acest spirit critic! Nu este spirit critic la propriu fără viziune articulată asupra a ceea ce servește interesul public și fără implicare în răspunderi.

Acestea pot fi de anverguri și de valori diferite. De dogmatici și sectari este plină lumea, iar aceștia pot să fie și dintre aceia care intră în funcții, dar și dintre cei care nu au nici o funcție. Militanți în erori pot fi și unii și alții. Se vede bine, și la noi, cât de dogmatică și sectară a devenit așa-zisa „societate civilă”, care acum se dovedește a fi, pe anumite porțiuni, voluntar sau nu, un braț al noii Securități, și cât de mărginiți sunt mulți dintre cei care cred că sunt deasupra controverselor partidelor. Se vede bine cât de ignorant se operează cu deviza „să schimbăm clasa politică!”, ca și cum aici ar fi ceva aidoma înlocuirii unor antrenori de echipe sportive.

Nu există vreo rețetă ca răspuns la întrebarea privind ocuparea de funcții. Și intelectualii pot ocupa funcții în partide, ca oricare alții. Nu aici este problema.

Problema apare atunci când intelectualul capătă obsesia puterii, adică a deciziei ce afectează soarta altora, dar nu știe altceva decât să le limiteze acestora șansele. Ca să vă dau un exemplu, amintesc că am avut cinci mandate în fruntea Universității Babeș-Bolyai, dar eu nu am numit vreodată decani de facultăți. Am socotit tradiția lungă a universității europene – în care decanii se confirmă de rector, dar sunt aleși de profesori și rămân un fel de contragreutate la rector – ca expresie mai bună a diversității care trebuie să fie universitatea și conducerea unei universități ce-și merită numele.

Din toate acestea nu rezultă că viața în politică este roză. Nu este roză pentru nimeni, mai ales atunci când este vorba nu de politică ancorată în principii, ci de o politică înțeleasă ca luptă pentru funcții și nominalizări, cum este tot mai fățiș politica României din ultima decadă! Câteva lucruri trebuie spuse.

Intelectualul care crede că numai el are dreptate și nu este comunicativ nu are ce căuta în politica matură – căci nu face bine nimănui, nici chiar lui însuși. Intelectualul nu face bine când se lasă obsedat de funcții, deși coalițiile sunt condiții ale implementării unui proiect. El nu face bine nici dacă se lasă folosit de o grupare sau alta, chiar dacă nu poate fi nici el cu toate fracțiunile. El poate întâlni invidie, poate fi bănuit că vrea să candideze la ceva mai sus, că a intrat în relații cu mai marii vremii și de multe altele.

Nu există o cale mai bună pentru a face față rătăcirilor decât integritatea și consecvența în raport cu proiectul inițial și, desigur, disponibilitatea neînfrântă la cooperare, uneori chiar și cu cei care nu-i sunt favorabili. Din situații pline de neajunsuri morale nu se poate ieși fără răni adânci decât păstrându-ți inflexibil integritatea. Poți, desigur, să și pierzi, dar în jocul politic fiecare facem, dacă rămânem cu adevărat democrați, mai presus de orice, tentative.

Un intelectual demn de nume are obsesia realizării unui proiect în interes public. Atunci când trece ceea ce este prin filtrul propriei culturi și inteligențe și ia decizii, intelectualul veritabil nu se teme de nimic altceva decât de povara răspunderii și de sentința propriei conștiințe.

Există intelectuali de stânga și intelectuali de dreapta?

Bineînțeles că există. Distincția clasică era cea dintre cei care pun în față egalitatea și condițiile de viață ale celor mai mulți și cei care dau prioritate competiției și asigurării libertăților. În acest înțeles, distincția nu și-a pierdut actualitatea. Chiar dacă organizările stângii și ale dreptei au devenit mai laxe.

Desigur că trăim o surprinzătoare încurcare de roluri. În România actuală este aproape de neînțeles pentru cetățeni. Social-democrații au făcut după 1989 privatizare, iar liberalii militează și astăzi pentru vinderea ieftină a activelor industriale și bancare. Acum, liberalii cer cătușe și „stat disciplinar”, social-democrații luptă pentru libertăți și drepturi, contra unui „stat paralel”, iar dreapta nu are cu ce se lăuda decât că a instalat „statul mafiot” pervertind valori precum europenitatea sau apartenența atlantică.

Tabloul este confuz și, din nefericire, mulți intelectuali contribuie la confuzie, în loc să lămurească lucrurile. General vorbind, este o situație istorică aparte. Liberalismul are fața întoarsă spre trecut și, cum spunea unul dintre sociologii de vârf ai Germaniei acestor ani, vrea să bage societatea într-un container. Social-democrații nu mai au teorie elaborată pentru o evoluție neașteptată a societății (cu globalizare, digitalizare, mediatizare etc.). Pe cât au devenit „populari”, creștin-democrații se regăsesc tot mai mult în dreapta anilor treizeci.

Situația, pentru cei nepreveniți, este greu de înțeles, căci se continuă un derapaj plin de pericole. În mod clar, „istoria nu s-a sfârșit”. Ea revine în forme, caricaturale poate, dar aproape la fel de încărcate de potențial de tragism, ca odinioară. (Din volumul Andrei Marga, Statul actual, în pregătire)

PRINT