OPINIE

Alegeri – la ce bun ?

Alegerile locale din 27 septembrie 2020 au adus câteva surprize asupra cărora merită reflectat. Desigur că participarea la vot modestă, pasivitatea tinerilor sau comparativ redusa participare urbană fac să avem de fapt un test insuficient. În definitiv, nu se fac alegeri în condițiile unei infectări în creștere și sub “stare de alertă” – într-o țară fără siguranța sanitară din alte țări – decât dacă vrei să-ți bați joc de cetățeni și de democrație.

Dar o seamă de fapte sunt semnificative. Am în vedere, bunăoară, înlocuirea primarului general de București și a unor primari de sectoare, care, fiecare, a fost, trebuie spus, peste nivelul predecesorilor. Apoi, înlocuirea butaforicului primar de Timișoara cu cineva care nici nu este măcar din partea locului. Nu mai insist pe înfrângerea unui autodescris profesor dintr-o politehnică prestigioasă de o persoană riguroasă, cu opinii exigente, firește, dar lipsită de orgolii goale! Mai departe, am în vedere deznodământul de la Mureș și Satu Mare, unde pare că s-a trecut frontiera votului etnic. Apoi, câștigul de la Bihor de către cineva care s-a dovedit vrednic în orice funcție, dar neinteresat de oferta de a prelua un partid vulgarizat. Mai departe, eliminarea din scena Capitalei a doi foști prim miniștri, care și-au trădat electoratul ce i-a trimis în parlament. În sfârșit, am în vedere înlocuirile cu figuri noi de la Brașov, Alba Iulia, Bacău.

Aceste alegeri au etalat, desigur, și penibilități. Demnitatea este atât de disprețuită de la “președinte” în jos, încât a devenit mai nou obicei să se prezinte realizările altora, ba chiar și munca lor, ca prestații proprii. Se câștigă județul Iași după ce se probează public plagiatul, iar municipiul de acolo după ce candidatul construiește vilă unui copil. Aranjiști de duzină câștigă în multe locuri, fără nimic nou, dar versați în adunarea de “voturi”, precum acum cincizeci sau șaptezeci de ani. Prea mulți confundă la noi micile înnoiri, pe care timpul le aduce oricum, cu dezvoltarea.

Alegerile din România au rămas însă murdare – realist vorbind, mai murdare ca oriunde în Europa actuală. Ca și în 2019, se operează cu procuratura și noua Securitate pentru a selecta sau măcar afecta candidați. Ca și atunci, un “președinte” fără vreo realizare încalcă Constituția spre a-i favoriza, prin contraserviciu, pe susținători, căci altfel s-ar vedea un pustiu amenințător. Se rup la momentul potrivit, ca la comanda cuiva, bucăți din partide, începând cu parlamentul, călcând în picioare ceea ce a fost legitimat de votul cetățenilor. S-a reluat pe față obiceiul din anii treizeci, de a guverna cu “starea de urgență” (“de demență”, cum s-a spus!) sau “de alertă”, pentru a împiedica exercițiul liber al democrației. Mai mult decât oriunde, preocuparea decidenților de a profita de pandemie pentru a reduce libertăți și drepturi cetățenești, a făcut din România campioană la abuzuri. Carențe de organizare au fost la tot pasul – destul să observi doar mutațiile și flotanții. S-a votat pe alternative asupra cărora alegătorii nu au fost informați. În 2019, s-a fugit organizat de dezbatere, și la „europarlamentare” și la „prezidențiale”, iar acum decidenții au renunțat complet la această “relicvă” a democrației. Se votează adesea irațional: sunt întreprinzători care îi votează pe cei care vor impozitări, și pensionari care îi votează pe cei care le taie pensiile.

Încoronarea vine din proasta înțelegere a politicii. Place sau nu, faptele atestă că “președintele” a indus în România ultimilor ani o înțelegere primitivă a politicii, confundată, precum în întunecații ani treizeci, cu scindarea cetățenilor în “amici” și “inamici”, instrumentarea instituțiilor de forță și lovire. În vreme ce, în celelalte țări europene, politica a revenit, totuși, la discuție publică, competiție argumentativă și integrare a cetățenilor, la noi, fața ei s-a întors spre un trecut revolut.

În toată această băltire orchestrată, se simte nevoia schimbării. Ea este veche, dar s-a acutizat, căci România ultimilor ani a devenit campioană în multe alte privințe nefaste. Mai nou se întețește „fuga tinerilor de sistemul de educație” al țării. Acum România a ajuns și țara, proporțional, cea mai infectată cu covid-19 din Europa. Foarte probabil este și țara „luptelor politice schizofrene”, cum spunea un responsabil francez.

Din orice direcție se privesc lucrurile, este limpede tot mai multor cetățeni că nu se mai poate administra această țară fără decidenți care să fi probat în prealabil că sunt, profesional, civic și moral, între primii cetățeni; care să-și fi format capacitatea realizărilor proprii; care știu identifica dificultățile și proiecta soluții; care știu coopera cu cetățenii; care știu comunica cu cei de altă opinie; cărora șmecheriile le repugnă. Nu se poate administra cu partea slab pregătită a societății – decât achitând costurile unui regim prostocratic.

Au mai fost semnale puternice al nevoii schimbării. Numai că, spre ilustrare, în primii ani ai secolului au fost înlăturați mulți cetățeni de valoare, în numele “întineririi”, și s-au adus în roluri persoane care, se observă azi ușor, au lăsat în urmă o Românie devalizată, mai devreme blocată și plină de nedreptăți, trimisă la coada Europei. În 2014 s-a ales cu speranțe un nepriceput ca președinte, în dauna unui aventurier, iar acum se vede tot mai clar desfigurarea constituționalismului și democrației. În 2019 s-a lansat tăios “despărțirea de trecut” de către inși care au sporit și mai mult fraudele, nepotismele și aranjamentele oneroase. Cu nevoia schimbării, dar cu devize aparent radicale, însă fără pricepere și devoțiune, nu s-a realizat mare lucru, căci nu are cum.

Este important că din nou destui cetățeni resimt nevoia schimbării. Ca să nu fie vreo neînțelegere, precizez că pledoaria mea constantă este pentru democratizare concretizată în instituții și legi, și, înainte de orice, pentru pluralism. Am apărat și apăr pluralismul și democratizarea mai departe. Nu m-a interesat să candidez vreodată la vreo alegere în administrație, încât pot privi complet detașat.

De aceea, acuz cu toate probele nepriceperea la decidenții actuali și reaua credință. Acestea fac să nu se poată realiza ceva durabil de ani buni în această țară. Constatarea înțeleaptă a domnului Constantin Bălăceanu-Stolnici, că inși fără valoare și vulgari au ajuns la decizii în România actuală, mă scutește de comentarii.

Spun răspicat că opoziția nu poate avea rezultate când aceasta, în loc să se opună energic degradării, intră la pertractări. În nici o țară nu s-a mers de către decidenți până la a forța punerea în fruntea partidelor a unor participanți la matrapazlâcurile noii Securități.

Devine tot mai evident și că, după cum arată astăzi decidenții și opoziția, cetățenii României nu pot spera că se va rezolva ceva pentru ei. Decidenții la guvernare, opoziția eșuând în a opri abuzurile, și-au arătat incapacitatea. Căutarea de alternative mai bune este, astfel, normală.

Numai că nevoia nu ajunge, iar promisiunea schimbării este cel mai ușor de făcut. Istoria europeană a arătat, deja prin derapajele anilor treizeci, că nevoia schimbării și agitarea schimbării sunt abia un început. Mult mai important este ce urmează – dacă cumva urmează schimbare în bine, și nu degradare, chiar tragedie! Unii spun, pe bună dreptate, da, schimbării! Dar întreabă: care schimbare, cu cine, cum, când?

Deocamdată, dintre mișcările de schimbare ce au ieșit din schema polarității decidenți și opozanți, doar una singură a reușit în Europa. Este vorba de mișcarea ecologistă – doar ea, dintre mișcările ce sunt catalogate imprecis “antisistem”, a reușit. Și această mișcare a avut carieriștii și diletanții ei, dar a dat devreme, totuși, personalități și, mai ales, politici salutare.

Secretul ei pare să fie simplu. Ecologismul avea beneficiul unor analize societale, care l-au pregătit din vreme ca abordare sistematică, economică și juridică, și ca argumentare publică. Am fost nu departe, în câteva ocazii, oarecum la nașterea sa, în Germania acelor ani. Am putut observa în timp cum din viziuni organizate (ale unor, de pildă, Heidegger târziu, trecând prin Horkheimer și Adorno postbelici, la McNeill) s-au forjat argumente redutabile și soluții.

Comparând, se poate spune că nici o altă mișcare de schimbare neconvențională nu are la ora de față făcute analize demne de luat în seamă de către omul cu cap pe umeri. Și la noi, mulți inși fac declarații radicale, ca și cum istoria abia începe cu ei, pentru ca apoi să vezi realitatea: destui subțirei plasați de servicii în politică, alții inducând și mai multă fraudă și corupție în societate, lipsiți de cunoștințe tehnice, de drept, economice, foarte mulți ignorând răspunderea ce o incumbă un rol public, mulți amatori agresivi ce vagabondează fără să priceapă ceva.

Schimbarea este, totuși, tema stringentă în cazul unei țări în situația de azi a României. Dacă rămâi integru, nu se poate să nu ai o abordare critică a situației. Este normal să o ai, dar aceasta trebuie organizată pe direcția soluțiilor.

De aceea, poți câștiga niște alegeri diabolizând rivalii, dar ai de dat apoi, fără întârziere, zi de zi, rezultate. Deocamdată la noi nici o mișcare neconvențională nu a depășit prima fază – diabolizarea. Or, din diabolizare nu au trăit și nu trăiesc – așa cum s-a văzut și după 2004, și după 2014, și se vede zi de zi decât impostori!

Cei care declară că reprezintă schimbarea se dau tineri. Trec peste faptul că destui tineri, conform buletinului, sunt în realitate bătrâni în gândire și au capacitate scăzută de inovare. S-a și văzut – nu a apărut nici un proiect viabil de schimbare benefică a României actuale în acești ani din partea lor. Au proliferat, în schimb, proteste isterice, atacuri suburbane, falsuri jenante. Marin Preda are din nou dreptate – tinerețea nu este virtute, iar valoarea nu depinde de ea. Aș adăuga doar că o societate în care oamenii merită să trăiască este una a valorilor.

Într-un caraghioslâc ce devine deocamdată tradiție, se puteau vedea trepăduși clamând victoria în seara alegerilor. Care victorie? România nu-și poate apăra astăzi, din păcate, nici Constituția, pentru care s-au dat lupte grele decenii la rând și au murit oameni. A venit cineva mai bun pe scenă? Nu este deloc dovedit, căci din faptul că spui că cineva este rău, nu rezultă că tu ești mai bun! Este adevărul în progres? Când până și datele pandemiei se măsluiesc în fel și chip, nici vorbă! Este victorie a priceperii? Unde pricepere, când azi se bate recordul european la infectări? Este victorie a discuției democratice? Cum, când “urgența” și “alerta” sunt menite să oprească discuțiile?

La drept vorbind, nu s-a petrecut nimic de ordinul afirmării vreunei valori. Vociferările și mobilizarea nu sunt nicidecum o testare a valorii a ceva! Prin faptul că un ins este ales ori nu este ales nu se decide valoarea lui, nici valoarea politicii pe care o reprezintă. Alegerile, mai ales în starea lacunară de la noi, nu exprimă valoarea a ceva, ci măsoară deocamdată abilități de mobilizare, adesea frauduloase.

Ce ar trebui?

Nu poți fi politician prin aceea că te-ai decis. Există în jur cariere create mediatic sau incidental, dar se folosește prea generos termenul. Și la noi ar trebui acumulări în trepte într-o biografie, ca în orice democrație matură, pentru a putea vorbi de politician, la propriu. Altfel, nu este de vină doar vechea clasă politică pentru ce a făcut sau nu a făcut, ci și cea “nouă”, care nu pricepe lucruri importante.

Ar trebui lămurit și învățat interesul public. Este în interesul public, aidoma altor state, ca cetățenii României să-și exercite suveranitatea prin instituții vizibile și persoane mandatate într-un sistem pluralist și cu tripartiție a puterilor, nu să depindă de forțe ascunse, care hotărăsc în locul lor. Sunt în interesul public normalizarea justiției, controlul resurselor, meritocrația, o politică externă a promovării de sine a țării și altele. De unde să vină asemenea rezolvări?

Ar trebui mai puțină repetiție și creație mult mai multă. Să privim în vecinătate. Polonia face istorie – prin dezvoltare de sine și inițiative salutare. Cehia se mândrește cu fiecare pas în democrație, căci face asemenea pași. Ungaria a rămas inspirație pentru inițiative – cooperarea ei este căutată. Bulgaria a dat deja lideri de organizații mondiale – financiare și culturale. România întruchipează o stagnare ce convine azi nepregătiților care au ajuns să-i decidă soarta.

Ar fi cazul ieșirii din relativism, ba chiar din nihilism, și al îmbrățișării unor valori în beneficiul general. Nu ești cu nimic mai cult prin aceea că mergi la business class sau faci vacanțe la Miami sau ai Audi sau storci bani necuveniți sau cari banii munciți de cetățeni aiurea. Cultură înseamnă valori, valori ale vieții în comunitate și acțiunea pentru a le converti în realități.

Pentru orice minte matură și responsabilă este, sper, evident că, examenul nu îl constituie alegerile, mai ales alegerile de felul celor din România actuală, ci ceea ce faci începând cu a doua zi. Cum se vede lesne, prea mulți au dus sau duc în jos ceea ce preiau.

http://www.andreimarga.eu

PRINT