Sari la:

        MERSUL         

    TRENURILOR    

 

CURSE AUTOCAR

PROGRAM ECHIPE

Special

PARTENERI

Casa de Avocatura Coltuc


Newsletter
Continuă

Cine combate corupţia?
Categorie:   Recomandari  Autor:  MARGA Andrei  Data:  30.04.2014  Ora:  10:13  Citiri:  1791

Share:
Voteaza articolul:

Nota 5/5 (1 voturi)

Ieşită în mod salutar din dictatură în 1989, România a fost repede invadată de corupţie.

Nu era o maladie nouă. Înainte de Al Doilea Război Mondial, analizele britanice socoteau România printre ţările corupte din Europa. În cadrele socialismului oriental, din perioada postbelică, corupţia s-a amestecat cu considerente aşa-zis ideologice, încât nu mai reprezenta un articol aparte, deşi continua cu noi energii. Sistemul pilelor, concursurile de ochii lumii, aranjamentele la numirea în posturi, la admiterea în facultăţi, la orice serviciu erau parte din cotidian?

După 1989, situaţia este, totuşi, nouă: mizele sunt mai mari şi organizarea mai permisivă. Bunăoară, multe privatizări s-au făcut atât de dezavantajos pentru stat şi cetăţeni încât numai ipoteza coruperii explică ceea ce s-a întâmplat. Pe de altă parte, sub paravanul alegerilor libere, s-au creat reţele de promovare în funcţii publice a acoliţilor, care fac din trecut abia o prefaţă. Ca exemplu, înainte de 1989, numai unei familii îi era îngăduită prezenţa pe scena politică; acum fiii, fiicele, finii, naşii încep să fie regula. Atunci, o seamă de poziţii se ocupau, în cele din urmă, de fruntaşi profesionali ai generaţiilor. Acum, se instrumentează pe scară mare cei mai slab pregătiţi pentru funcţii de importanţă majoră. Atunci era alergie la perpetuarea în principalele catedre universitare prin odrasle (cei de la Cluj-Napoca îşi pot aminti câte controverse a stârnit chiar şi numirea strălucitului fiu al lui Constantin Daicoviciu drept conferenţiar!). Între timp s-au feudalizat catedre întregi, iar reţelele rudelor şi naşilor s-au întins în universităţi. Rezultatele strădaniei unora – parlamentari, europarlamentari, demnitari – se află mai curând în proprietăţi private şi milioanele din conturi, decât în dezvoltarea din jur. În locul unei societăţi a deschiderii şanselor pentru competiţie şi a bunăstării, ţara tinde să se împotmolească în sărăcie şi corupţie. România a beneficiat după 1989 de sistemul drepturilor omului şi cetăţeanului, de independenţă fără precedent şi de cel mai susţinut sprijin occidental. Cetăţenii ei resimt însă mai puţin beneficiile democraţiei şi bunăstării, tocmai din cauza corupţiei.

Corupţia nu este doar în România, dar aici este mai făţişă şi, ca cetăţeni, o simţim nemijlocit. De aceea, nu poate fi decât salutată angajarea SUA în sprijinirea luptei anticorupţie din Europa Centrală şi de Est şi din Balcani, cum s-a formulat în declaraţia recentă a Secretarului de stat adjunct, Victoria Nuland. Faptul a surprins – fiind mai puţin aşteptat ca supraputerea lumii de astăzi să se ocupe atât de specific de situaţia din această parte a Europei – încât cere explicaţii pentru a fi înţeles.

De ce SUA pun problema corupţiei din regiune ca temă a politicii lor externe? Ce înseamnă corupţie? Care sunt cauzele corupţiei din regiune? Cum se poate combate această corupţie? Să dăm succint răspunsurile.

Prin înseşi principiile de organizare, Statele Unite ale Americii au exercitat în toată perioada postbelică atracţie pentru multe ţări, inclusiv România. Apoi, specialişti competenţi au elaborat în SUA scenariile tranziţiei de la autoritarism la societatea deschisă (vezi premonitoria carte a lui Guillermo O’Donnell, Philippe C. Schmitter, „Tentative Conclusions about Uncertain Democracies”, The John Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986), care au fost inspiratoare. SUA au fost avocatul principal al unificării europene. SUA au promovat extinderea Alianţei Nord-Atlantice spre Răsărit. Peste toate, politica externă a SUA, deja de la preşedintele John Adams încoace, este subordonată răspândirii unor valori – cea a libertăţii persoanei fiind hotărâtoare. Împreună, fireşte, cu interesele geostrategice, acestea sunt tot atâtea motive ca SUA să abordeze cu interes ceea ce se petrece în Europa Centrală şi Răsăriteană. Acum, când şi în această regiune valorile societăţii deschise – pluralismul politic, libertăţile şi drepturile individuale, statul de drept – sunt prezente, dar corupţia împiedică valorificarea lor până la capăt în favoarea cetăţenilor care îşi manifestă insatisfacţia, este normal ca SUA să se angajeze de partea combaterii corupţiei.

Ce înseamnă, însă, corupţie? Care este conotaţia cu care se operează astăzi? Mulţi oameni invocă corupţia, dar nu pot arăta în ce constă, în mod precis. Alţii îi extind prea mult sfera. De pildă, D. Gambetta (în „Corruption: An analytical Map”, 2000) vede corupţie deja în „încrederea trădată” pe piaţă sau în viaţa politică. Aş observa că în ambele cazuri poate fi vorba de corupere, dar nu orice trădare intră sub incidenţa juridică. Un sociolog influent, Seymour Martin Lipset (în „Korruption, Kultur, Market”, 2000), vedea în corupţie orice strădanie de a obţine putere şi bogăţie cu mijloace ilegale. Desigur, corupţia include recurs la mijloace nepermise juridic, dar ea se produce şi atunci când reglementarea legală nu este elaborată explicit. Pe de altă parte, nu toate ilegalităţile sunt corupţie, unele ţinând de alte infracţiuni (furtul, de pildă).

Sub presiunea situaţiilor în care a împrumutat bani pentru scopuri publice, care au intrat, însă, în buzunare private, Banca Mondială a dat definiţia univocă a corupţiei. Ea se află într-un document („Helping Countries Combat Corruption: The Role of the World Bank”, 2000) ce se ia ca bază în diferite ţări. Corupţia este „abuzul de funcţia publică pentru câştig privat” ce se petrece atunci când un oficial acceptă mituirea, solicită sau extorchează avantaje private. „Este, de asemenea, abuz atunci când agenţi privaţi oferă în mod activ mituiri pentru a influenţa politici şi procese publice, în vederea unui avantaj şi profit competitiv. Funcţia publică poate fi, de asemenea, abuzată pentru beneficiu personal, chiar dacă nu se are loc mituirea, anume prin protecţie şi nepotism, furtul bunurilor statului sau deturnarea veniturilor statului”. Este, aşadar, corupţie peste tot acolo unde funcţia publică este folosită pentru obţinerea de avantaje private.

Care sunt cauzele corupţiei? În circulaţie sunt multe răspunsuri, dar puţine nimeresc realitatea. Explicaţia moralistă, după care corupţia ţine de societăţi „înapoiate”, este contrazisă de împrejurarea că şi în societăţi aşa-zicând „avansate” este prezentă. Doar întinderea ei diferă. Apoi, invocarea tranziţiei de la autoritarism la democraţie drept cauză a corupţiei nu este de fapt o explicaţie. Pe măsura înaintării tranziţiei, în unele ţări, corupţia nu s-a redus, ci mai curând s-a generalizat. Explicaţia prin democratizare nu dă rezultate, căci sunt societăţi democratice cu corupţie marginală. Nici chiar apelul la trecutul socialist oriental al unor ţări nu mai explică destul, căci corupţia se extinde mult dincoace de înlăturarea acestuia. Pe deasupra, unele ţări din Europa Centrală şi Răsăriteană ieşite din socialismul oriental au redus deja drastic corupţia.

Peste toate, corupţia are nu doar forme moştenite, ci şi numeroase forme noi. La noi, de pildă, se extinde nu doar corupţia percepută, ci şi cea nesezizată (spre exemplu, sub aparenţe legale se instalează acoliţi în administraţie, parlament, instituţii, oricum la decizii, sau se încasează comisioane pentru manevrarea de bunuri publice); nu doar corupţia formalizată, ci şi cea informală (realizată în condiţiile lacunelor de reglementare); nu doar corupţia din economie şi administraţie, ci şi cea din învăţământ, cultură, cercetare ştiinţifică; nu numai în afara politicii, dar şi în politică, iar după dezvăluiri recente, coruperea de reglementări la adoptare nu mai poate fi exclusă.

Opinia mea – exprimată prima oară cu un deceniu în urmă (vezi volumul Andrei Marga, „Die kulturelle Wende.... Cotitura culturală”, Cluj University Press, 2004, p.539) – este că “explicaţia corupţiei nu mai poate fi unifactorială”. Corupţia, într-o situaţie precum cea a României, se explică prin deficitul democratic al instituţiilor, marketizarea subdezvoltată, politica instituţiilor şi carenţele culturii civice.

Cum se poate combate corupţia şi cine o face în mod eficient? Răspunsul are inevitabil două componente.

Prima componentă este aceea că nu se poate combate corupţia fără a face din democraţie o regulă curentă a funcţionării instituţiilor, fără a transfera numirile în funcţie spre competiţie efectivă, fără a elabora legi adecvate şi de calitate corespunzătoare şi fără cultura respectului pentru valoarea profesională şi civică a fiecărei persoane. România nu va putea lichida împovărătoarea ei corupţie fără astfel de premise.

A doua componentă este aceea că, fiind nevoie de o acţiune pe mai multe planuri, pentru combaterea corupţiei, totdeauna trebuie început cu ceva. Nu este rău că în România s-a început cu partea juridică. În definitiv dreptul reglează viaţa în societăţile deschise. Doar că cel puţin două neajunsuri izbitoare se pot observa uşor, de către orice privitor fără prejudecăţi.

Primul neajuns este acela că nu s-a instalat încă un sistem juridic sustras bănuielii că numirile au fost făcute de o parte a spectrului politic în detrimentul alteia – ceea ce trădează de la început justiţia. Şi în ţara noastră trebuie să se ajungă la situaţia în care cei care aplică legislaţia sunt recrutaţi, de comunitatea profesioniştilor şi de comunităţile cetăţenilor, în mod autonom în raport cu competiţia politică. În fapt, în România se agită zgomotos deviza independenţei justiţiei exact de către cei care au reuşit să o controleze.

Al doilea neajuns constă în faptul că se crede, cu totul greşit, că doar de comportamentul procurorilor şi al judecătorilor depinde combaterea corupţiei. Ce fac oamenii legii este, neîndoielnic, important. Dar, în fapt, ca un simplu exemplu, numeroase legi sunt prost gândite şi, încă şi mai multe, prost formulate, iar procedurile rămân discutabile. Atâta vreme cât nu se ajunge la o legislaţie în sine normalizată, se va discuta, prin forţa lucrurilor, de corupţie endemică. România este mai coruptă decât alte ţări comparabile nu doar pentru că nu se aplică legile, ci şi fiindcă legile sunt rău întocmite şi nu fac limpede distincţia dintre public şi privat, ba chiar o confuzionează, prin concepţie şi termeni, din ambele direcţii.

Aşa stând lucrurile, o intervenţie, precum cea a SUA, în combaterea corupţiei este de salutat. Doar că şi eficienţa acestei intervenţii va depinde de înţelegerea cauzelor corupţiei existente şi de combaterea lor pe întregul spectru. În definitiv, este vorba despre un fenomen cu multiple cauze, dependente de un sistem ce s-a creat în timp, care cere nu numai o acţiune de combatere pe multiple planuri (calitatea reglementării legale, normalizarea procedurilor de aplicare a legii, depolitizarea abordării juridice, formarea conştiinţei civice şi juridice, de exemplu), ci şi o cunoaştere bine elaborată în prealabil a corupţiei.



Ultimele articole de MARGA Andrei:


Comentarii articol (0)
Va rugam postati doar comentarii ce au legatura cu subiectul articolului. Ne rezervam dreptul de a nu publica textele ce contin cuvinte vulgare, expresii jignitoare sau atacuri la persoana, precum si pe cele care contin linkuri cu scop publicitar.
Nu exista nici un comentariu
Scrie un comentariu:




Cod securitate:
Introdu codul:


Trimite!
Comentarii Facebook:

Poate te-ar interesa si:

Dezvoltare software, optimizare web, agentie web, Centric IT