Cotidianul Transilvan

Cunoașterea lui Isus

Cel care, la timpul său, stăpânea cel mai bine creștinismul timpuriu și escatologia, teologul Rudolf Bultmann, afirma că nu sunt posibile date sigure despre viața și personalitatea lui Isus (vezi monografia Jesus, Tübingen, 1928). Tradiția a fost la început orală, abia târziu înregistrându-se evenimentele. Ar trebui, așadar, să ne mulțumim cu escatologia prezentată de Evanghelii.

Chiar elevi ai lui Rudolf Bultmann au fost nevoiți, însă, să-și corecteze maestrul, căci date certe se adunau grație cercetării istorice și arheologice, examinării comparative a Evangheliilor și găsirii de noi izvoare. Treptat, a devenit clar că nu rezistă opinia după care nu ar fi nimic nou sub soare.

În raport cu învățătura și viața lui Isus s-a schimbat efectiv cursul istoriei. În plus, una dintre marile înnoiri ale culturii moderne provine din cercetarea istorică a căii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Cristos. Această cercetare este acum un bun comun al iudaismului și creștinismului, al oricărui om care vrea să cunoască.

Am evocat în alte locuri literatura majoră a temei „Isus istoric” (mai ales în volumele Religia în era globalizării, 2005; Introducere în filosofia contemporană, 2016). Trebuie spus, însă, că a sporit necontenit cunoașterea în această temă, încât la aproape fiecare câțiva ani ies în lumină fapte noi, care permit să se vadă mai profund ceea ce s-a petrecut la Ierusalim înainte de nașterea lui Isus, în timpul vieții lui pământești și după crucificare. Cum s-a spus recent, „partida nu este nici acum jucată”!

De Crăciun, aduc în relief trei scrieri recente care devin, prin datele pe care le-au stabilit cu acuratețe, tot atâtea praguri în cunoașterea lui Isus. Sunt, de această dată, scrieri ale unor istorici care stăpânesc teologia și au pregătire în limbile vechi, cunosc arheologia și pot folosi variate metode.

Știm bine că Noul Testament rămâne sursa majoră a cunoașterii lui Isus în orice privință. Acestuia i se adaugă însă surse multiple.

Bunăoară, sursele rabinice cu privire la primele secole ale erei creştine, istoriografia romană a primelor secole, noile cercetări istorice ale primelor secole de istorie, care permit mai buna cunoaştere a vieţii religioase şi sociale a evreilor din vechea Palestină, relectura scrierilor în ebraică sau în dialectul aramaic (după ce au fost preluate, secole la rând, prin traduceri greceşti), descoperirile arheologice cu privire la primele decenii ale erei creştine, făcute la Ierusalim, Nazaret, Capernaum şi în alte locuri din Israel, manuscrisele de la Qumran, analize filologice noi ale textelor moştenite, analiza comparativă a datelor provenite din toate sursele ce stau la îndemână.

Gaalyah Cornfeld a dat un prim tablou cuprinzător al surselor din epoca recentă (vezi The Historical Jesus. A Scholarly View of the Man and His World, 1982). Ca urmare, s-a putut infirma definitiv teza care a mai avut adepţi către mijlocul secolului al XIX-lea (Bruno Bauer) şi chiar în secolul al douăzecilea (Rudolf Augstein, Jesus Menschensohn, 1999), după care Isus Hristos ar fi fost doar o plăsmuire cultivată de tradiţie.

Cu aproape două decenii în urmă, autori americani au inventariat descoperirile timpului nostru ce-l privesc pe Isus (vezi John D.Crossan, Jonathan L. Reed, Excavating Jesus. Beneath the stones, behind the texts, Harper, San Francisco, 2001). Sunt descoperiri arheologice, precum inscripția despre Pilat din Pont, casa și barca lui Petru de la Tiberia, vestigiile de la Jerusalim și Cesareea ale lui Herod cel Mare, orașele Sephoris și Tiberia ale lui Herod Antipa, primele sate evreiești în Galileea, monumentele rezistenței evreiești de la Masada și Qumran, osuarul lui Caiafa. Sunt apoi, notează autorii, descoperiri scripturale ca, de pildă, manuscrisele de la Marea Moartă, codicele Nag Hammadi, la care se adaugă interpretări noi, precum cea care vizează dependența lui Matei și Luca de Marcu, a celor trei evangheliști de o evanghelie sursă (acea, căutată încă, evanghelie Q), dependența lui Ioan de evangheliile sinoptice, independența lui Toma de ceilalți evangheliști și existența unei surse diferite pentru Petru. La acestea putem adăuga noutățile cercetării istoriei romanilor și ale istoriografiei evreiești (care permit, între altele, mai profunda înțelegere a interacțiunii fariseilor, saduceenilor, esenienilor, creștinilor înăuntrul iudaismului vremii), descoperirea de fragmente neinterpolate (precum cele ale lui Josephus Flavius) și, desigur, noile strategii de interpretare, care permit captarea contextelor evreiesc, grecesc și roman din primul secol al erei creștine.

Dintre cercetările arheologice mai noi, se detașează cartea britanicului Shimon Gibson (The Final Days of Jesus. The Archeological Evidence, Lion, Oxford, 2009). Acesta a făcut cercetări arheologice mai mult de două decenii la Ierusalim, pentru a verifica traseul lui Isus în săptămâna finală a vieții sale pământești, care a schimbat istoria lumii.
Shimon Gibson ne dă un portret demn de atenție. Conform acestuia, Isus s-a născut în anul 6 î.e.c. și a fost crucificat în 30 e.c. (p.7). A fost aidoma unui rabin instruit, gânditor cuprinzător, având capacități terapeutice ieșite din comun. A venit la Ierusalim, în „cetatea lui Dumnezeu”, pentru sărbătoarea Pesah-ului și cu intenția precisă de a-și face cunoscută viziunea. In săptămâna finală, înconjurat de discipolii săi, a atras din nou mulțimi mari de oameni, stârnind autorităților romane impresia unei mari forțe „disruptive”, în vreme ce autorități ale Templului percepeau capacitățile sale extraordinare ca amenințare la ierarhie.

După arestare, Iisus a fost dus mai întâi la marele preot iudaic, și nu la autoritățile romane, într-un efort al lui Iosif din Arimathea de a preveni condamnarea. De teama impactului enorm al lui Iisus în rândul mulțimilor, în cele din urmă, romanii au procedat la condamnare, văzând în Iisus „un generator de tulburări” (p. 86).
Shimon Gibson adaugă la portret două localizări precise ale textului Noului Testament. Prima se referă la stabilirea locului în care a avut loc condamnarea lui Isus de către Pilat din Pont. Acest loc este, după cum excavările indică, în Jerusalimul de sus (pentru cine cunoaște cetatea Ierusalimului), pe latura vestică a palatului lui Herod cel Mare (p.106). A doua, se referă la stabilirea locului Sfântului Mormânt. Shimon Gibson respinge, pe bună dreptate, propuneri fanteziste de localizare (precum Muntele Măslinilor sau Hinnom Valley) și nu acceptă propunerea de a considera cunoscuta Garden Tomb, situată la câteva sute de metri, spre nord, în afara zidului cetății (în care și Franco Zeffirelli a filmat scene din magnificul său film). El susține că Sfântul Mormânt este acolo unde l-a fixat tradiția (p.152), chiar dacă, între timp, din vremea lui Hadrian, apoi a lui Constantin, zona din jurul Golgotei a cunoscut schimbări arhitecturale.
Shimon Gibson încheie atenta sa cercetare cu o concluzie care merită citată ca atare. El spune simplu: „ nu există o explicație istorică pentru mormântul gol”, p.165).

O altă carte care lasă și ea în urmă un prag este datorată unui istoric francez. Este vorba de Jean-Christian Petitfils (cu Jesus, Fayard, Paris, 2011).
Acesta înfrânge de la început limitarea studiilor biblice la o singură disciplină și promovează efectiv o cercetare multidisciplinară a lui Isus istoric. El ne cere să luăm în seamă faptele istorice, a căror descoperire progresează cu rapiditate, și să nu cedăm închistării. “Important este să rămânem deschiși la mister și să evităm reducționismul partisan” (p.24). Mai ales că, de fapt, încă nu cunoaștem exact decât ultimii trei ani din viața publică a lui Isus!

Cartea lui Jean-Christian Petitfils creează un prag și de altă natură. Este vorba de o nouă abordare a chestiunii martorului ocular la evenimentele ultimelor săptămâni din viața pământească a lui Isus.

Se știe bine că Marcu, Matei și Luca și-au scris evangheliile la cel puțin treizeci de ani de la evenimente. Marcu a fost stimulat de Petru, Luca de Pavel. Matei a fost în grupul celor doisprezece aleși de Isus, dar nu putea fi prezent la ceea ce s-a petrecut după arestarea lui Isus de către gărzile Templului.
Se mai știe că Evanghelia a patra, cea a lui Ioan, a fost atribuită lui Ioan care se stabilise în cetățile grecești, dar a rămas în discuție despre care Ioan este vorba. Tentația a fost continuă de a-l lua ca autor pe cel mai tânăr dintre apostoli, Ioan al lui Zevedeu, cel care a rămas la crucea răstignirii împreună cu Maria și cu Maria Magdalena.
Jean-Christian Petitfils epuizează practic izvoarele existente la această oră. Bizuindu-se pe Policrat, Irineu, Papias și Eusebiu din Cesareea, el susține că Ioan, autorul Evangheliei a patra, este un alt Ioan (Yohanan), care și-a încheiat viața la vârstă înaintată, ca episcop al Efesului. Identitatea lui este clară, dar a rămas în umbră.
Nu doar Ioan (Yohanan) este autorul Evangheliei a patra, care conține mărturiile oculare cele mai multe și este cea mai elaborate teologic. Ioan a lucrat cu un grup din jurul lui – care-i includea pe Andrei, pe Toma și pe alți discipoli ai lui Isus preocupați să mărească audiența creată de primele trei evanghelii. “Evanghelia a patra este, într-un fel, Evanghelia lui Ioan și a acestui grup” (p.30).

Dar cine a fost efectiv Ioan evanghelistul? Datele existente atestă că Ioan (Yohanan) era membru al aristocrației Templului din Ierusalim și “discipol ascuns (disciple cache)” al lui Isus (p.350). El deținea grădina Ghetsimani și o casă în cetatea Ierusalimului, în care îi acorda adesea găzduire lui Isus și discipolilor săi. El i-a găzduit de fapt pe Isus, împreună cu toți cei care îl însoțeau, la Cina cea de taină.

Pe de altă parte, fiind în relații cu familia marelui preot, Hanna, și cu ginerele acestuia, Caiafa, Ioan (Yohanan) a avut acces la toate momentele discuției dinăuntrul aristocrației Templului despre Isus și, în final, cu Isus. În Evanghelia după Ioan nu se amintește de vreo reuniune a sanhedrinului pentru a discuta cu Isus (p.382), căci nu a existat o asemenea reuniune. Nici discuția nu a fost de fapt cu Caiafa, ci cu Hanna, fiul acestuia fiind, se pare, cel care a operat arestarea. Aflându-se în relații apropiate cu Pilat din Pont, Caiafa l-a predat pe Isus autorităților romane.
Jean-Christian Petitfils încheie și el cu o concluzie ce merită preluată ca atare: în ascensiunea globală a creștinismului avem de a face cu “un fenomen unic, pe care istoricul înarmat doar cu știința sa nu-l poate pătrunde. Din acest punct de vedere, Isus al istoriei, la care trimit discipolii săi, rămâne o enigmă, un mister insondabil” (p.570).

Istoricul german Werner Dahlheim a dat o carte de asemenea monumentală (Die Welt zur Zeit Jesu, C.H.Beck, München, 2017), care aduce în discuție noi izvoare. Pe baza lor conturează o nouă perspectivă.
Portretul lui Isus elaborat de Werner Dahlheim este demn de reținut. Ar fi vorba de „un predicator itinerant, care vede venind timpul arătării lui Dumnezeu. Necăsătorit, înconjurat de femei și bărbați, care și-au lăsat la o parte legăturile de dinainte, dobândindu-și cele necesare traiului prin exorcisme și vindecări, fără a fi legat de un loc, a parcurs un spațiu de țară.

Limbajul învățăturilor sale era simplu, împodobit cu istorii și parabole memorabile…. Publicul său erau oameni de la țară cărora viața le-a oferit mai mult greutăți decât bucurii. Lor, nu celor puternici și bogați, le aparține împărăția cerurilor. Isus a vrut să înnoiască țara lui Israel și este o minune a istoriei că de numele său s-a legat cursul triumfului unei religii la nivel mondial” (p.66-67). Începând cu anul 30, Isus face călătoria la Ierusalim, însoțit de discipoli, și pășește pe calea întâlnirii lumii în toată lărgimea ei. Acuzația cheie, care avea să-i atragă crucificarea, era că s-ar fi proclamat „rege al iudeilor”, ceea ce, conform legislației romane, era lezmajestate (crimen laesae meistatis), echivalentă cu cea mai înaltă trădare. Ceea ce s-a scris pe crucea răstignirii – INRI (Jesus Nazarenus Rex Judaeorum) – dezleagă toate întrebările privind ceea ce s-a numit “procesul lui Isus” (p.74), care a stârnit zvonuri, prejudecăți și pasiuni în istoria ulterioară.

Prima observație nouă pe care o aduce Werner Dahlheim este că nu a existat vreo ostilitate între însoțitorii lui Isus și iudeii din Ierusalim, chiar dacă discipolii au trăit răstignirea cu durere. “Dimpotrivă, este sigur că adepții lui Isus s-au stabilit în umbra Tempului, loiali față de instituțiile și convingerile evreiești. Ei îl lăudau pe Dumnezeul lui Israel, care a creat cerul și pământul și a încheiat o alianță cu poporul său. Nouă în credința lor era propoziția călăuzitoare că Dumnezeul lui Abraham și al lui Jacob a lăsat ca Fiul său să devină om pentru ca întregii creaturi, devenită păcătoasă, să-i acorde iertarea de păcate; pe cel care a murit pe cruce Dumnezeu l-a înviat și chiar l-a înălțat la sine” (p.91). Din capul locului, adepții lui Isus nu au vrut să fie o sectă și nici nu au fost.

S-a controversat atunci, desigur, asupra obligației vizitării zilnice a Templului, ca și asupra rolului femeilor și familiei și altor subiecte. În context, marele preot Hanna al II-lea a luat măsuri severe față de cei care ieșeau din tradiția evreiască.
Este de observat că evreii au trebuit să învețe din „exilul babilonian” cum pot supraviețui când sunt politic fără putere și li s-a distrus coloana vertebrală a vieții lor, care a fost Templul din Ierusalim. „Ei au considerat că existența și identitatea lor ar fi în garantată atâta vreme cât rămân ascultători față de Dumnezeul unic sau se întorc la el ca păcătoși pocăiți” (p.112). Fidelitatea nezdruncinată față de Tora a fost secretul vieții evreiești ulterioare.
Sciziunea între cei care l-au urmat pe Isus și iudei s-a produs efectiv după ce, în Antiohia, primul loc, după Ierusalism, în care s-a format o comunitate de creștini, aceasta s-a deschis către păgâni. Apostolul Pavel – ne spun Faptele apostolilor – a fost cel care a făcut pasul. “Pavel este primul mărturisitor al credinței în Fiul crucificat al Dumnezeului evreiesc” (p.102) și cel care a început botezarea creștină de păgâni.

Max Weber a avut dreptate să spună că “ziua Antiohiei” este o dată cheie a istoriei europene și mondiale. Din momentul deschiderii spre popoarele lumii, învățătura lui Isus a intrat pe drumul răspândirii universale. Vestita Tora iudaică a rămas la temelia vieții evreilor, dar, în lumea largă, s-a impus treptat o nouă învățătură cu privire la “mântuirea” omului, ce-l avea în centru pe Isus Cristos.

fb-share-icon0